Iarna, cu picioarele-n șlapi

„O mașină a dat peste mine și de-atunci nu mai sînt bună la cap!”, spune Claudina, pipăindu-și cu moliciune creștetul capului, vrînd parcă să ia durerea de-acolo și s-o mute-n alt loc, de unde s-o simtă mai puțin sau poate chiar deloc. Mîi­ni­le-i sînt mici, ca de copil și-mbrăcate în niște mănuși cu dun­gulițe roz și-albastre, cîrpăcite ici-colo de noroi și-alte mizerii. Vorbește greoi, aproape ininteligibil. Cuvintele se forțează să iasă dintr-o gură strîmbă, cu doi sau trei dinți rămași drept vestigiiale unei danturi cîndva mai întregi.

Claudina a ajuns să trăiască pe drumuri cînd era de-o șchioapă. Mama ei vînduse casa. N-a mai avut de-atunci un cămin al ei și nici stabilitate de vreun fel, mutîndu-și oasele dintr-un locșor în altul și nefiind sigură unde să se oploșeas­că. Era un copil, spune amărîtă femeia, tăind aerul cu o palmă și sculptînd, în el, un om mic de statură. Nu știa că pierduse, definitiv, noțiunea de „acasă”. Acum zîmbește neîncrezătoa­re cînd înregistrează bucăți din conversațiile trecătorilor gră­biți care-și spun „hai acasă”. Pentru ea, acasă e doar un miraj.

Cineva îi așază în poale un pachet cilindric și lunguieț ca o baghetă. Bătrîna face ochii mari și-ntreabă, vioaie, dacă-i sa­lam. „Nu, nu e salam”, îi spune rușinată tînăra abia ieșită dintr-un salon de coafură. O privește încurcată pe bătrînă, mai ve­rifică odată pachetul și, cu ochii lipiți de ambalajul lucios, a­daugă – „sînt biscuiți”. În urma ei, rămîne-o dîră de parfum și-un „bogdaproste” abia deslușit. Fursecurile cu aromă de va­nilie vor ține de-o masă completă, cu felul întîi, doi și desert.

Locuiește de zece ani într-o coșmelie fără uși, în care mai plouă sau ninge din cînd în cînd, după cum e vremea de-a­fa­ră. N-ar putea sta nici acolo, dacă n-ar fi mărunțișul aruncat de-un om săturat de zornăitul metalic din buzunare sau de-un al­tul bruc binevoitor, urmărind privirea sfinților din icoanele a­ranjate cu grijă în vitrina chioșcului de-alături. Cu el îi plă­tește chiria unei bătrîne care nu se poate deplasa și care-o ți­ne acolo, cîtă vreme aduce vreun ban sau de-ale gurii. Pleacă dimineața, pe la șapte și se-ntoarce după miezul nopții.

Mă-ntreabă dacă n-am niște papuci, dînd la iveală, de sub o fustă zdrențuită, niște șlapi de-o culoare îndoielnică, gă­uriți. E-un pic mai cald afară și soarele șade mîndru pe cer, dar zăpada-i încă împrăștiată pe stradă și vîntul înjgheabă fri­gul în oase,așa că te-ntrebi cum Dumnezeue posibil să um­bli iarna în șlapi. În piața din Alexandru, pe-o bancă oarecare, stă ghemu­ită de frig Claudina care-așteaptă, cu gîndul la o pereche de pa­puci mai călduroși, ziua următoare.