La război, cu tot cu ac şi aţă
1001 de chipuri 5 martie 2017 Niciun comentariu la La război, cu tot cu ac şi aţă 33„Mă trezesc dimineața, în fiecare zi, și zic «Doamne, să le pot face pe rînd – și pe aia, și pe aia, și pe aia!»”, spune doamna Veronica cu o față senină, ca și cum o discuție despre „cînd om avea timp să le facem pe toate” nu numai c-ar fi total departe de ea, lăsată la Humor, în copilărie, ci parcă n-ar fi existat niciodată. Lasă ața din mînă, pune în cutie grămăjoara roșie pe care-o construiește și înfinge acul dintr-o parte în ie. „Nu pot să stau degeaba. Mă doare, îmi pare rău că nu fac nimic”, spune femeia. Nu are 70 de ani împliniți și pînă acum, de mică, țese pînze, construiește trăistuțe, bundițe, ii și tot felul de modele tradiționale, învățate de la mama. A venit de la Humor, din Suceava și se bucură că poate s-arate lumii munca pe care a făcut-o toată viața. E îmbrăcată cu o ie ornamentată, stă cuminte pe un scăunel și, cînd și cînd, își așază firele albe de păr sub broboadă.
Doamna Veronica e parte dintr-o asociație suceveană a meșterilor populari și, de cîteva ori pe an, ajunge prin țară la tot felul de tîrguri și expoziții. Nu se bucură prea mult cînd vede că lucrul de mînă nu-i așa apreciat și că oamenii nu înțeleg de ce prețul unei ii ajunge să fie cel de la tarabă. „Munca asta-i așa puțin apreciată; păi cum, eu cos la o ie uneori trei luni, uneori șase, uneori chiar un an – nici nu mai vrei să le vinzi, cînd le termini de lucrat!” Vorbește încetișor, cu blîndețe, alene, de parc-ar întinde cuvintele asemeni unui model, cu atenție, pe-o bucată de pînză topită. Cît stă și-așteaptă oamenii să vină să-i vadă iile, împletește, învîrte niște ațe și coase mărțișoare – „ca să nu stau degeaba, că nu pot”.
A țesut și cusut toată viața și altceva spune că nu știe să facă. Fără să se-ncrunte sau să-și piardă răbdarea, doamna Veronica explică tuturor cum coase fiecare cruciuliță, cum mută firul de ață de pe-o parte pe alta și de unde știe cum să facă fiecare model. Scoate telefonul din trăistuță, verifică atentă ceasul, îl vîrăște înapoi și-și îndreaptă privirea către femeia care-a venit s-o întrebe cum să facă tivul, să unească părțile iei și cîți centimetri trebuie să lase liberi la gît, și cîți să strîngă.
Ochii li se-ndreaptă către pozele din telefon și doamna Veronica începe să-i spună atent fiecare indicație, gesticulînd ușor și mutînd ațele din mînă dintr-o parte în alta. Iile stau aliniate perfect pe umerașele din spatele ei. Mîinile i se mișcă repezit, fără stare și, printr-un amalgam de indicații spuse șoptit, asemeni ingredientelor secrete dintr-o rețetă, se alege o liniște bruscă – „am îmbătrînit, dar asta am să fac pînă la sfîrșitul zilelor”.
Adaugă un comentariu