Timpul care s-a pierdut de opt ori jumătate

Știu sigur că era a cincea oară cînd vedeam filmul și convinsesem pe ci­neva că n-o să fie totul ca o poveste din aia veche de pe casetă, cu vocea mea care o să dubleze vocile personajelor. Știu că m-a crezut, că ne-am uitat la film și c-am fredonat puțin doar din soundtrack și, în rest, cînd veneau replicile la care țineam cel mai mult, le spuneam șoptit și-mi mișcam doar bu­zele, ca nu cumva fata asta să se supere și să creadă că nu mă țin de cuvînt. La un moment dat, am văzut în traducerea aia proastă, pe care-o ai în ro­mână la filmele furate de pe torrent, cu cerculețe în loc de diacriticele de la ș sau ț și cu niște linii curbe ciudate, în loc de cele de la ă sau â, o replică a tipului care m-a lovit drept în moalele capului. O știam, o ziceam în același timp cu el, dar pîn-atunci n-o gîndisem niciodată. Zicea că „I am always anxious thinking I’m not living my life to the fullest”, adică, zis drept, că sîntem îngrijorați mereu că nu ne trăim viața la intensitatea ei maximă. Că ratăm lucruri, că risipim timp și energie și idei și vorbe și alte cîteva zeci de lucru care s-au așternut peste gîndirea mea lucidă și, din­tr-o dată, n-am mai înțeles nimic din film.

N-am mai înțeles de ce mă uit la el, de ce stau în pat să-l văd a cincea oară, dacă l-am văzut deja de alte patru și-am început să mă întreb chiar și dacă-i normal că văd fata asta a nu știu cîta oară în viață, cînd pe planetă sînt atîția oameni pe care nu-i cunosc (bine, aici m-am dumirit repede c-am luat-o puțin pe arătură). Parcă apăsam continuu pe-un buton de alertă al minții și trimisesem o echipă de intervenție în grabă să caute răspunsuri la toate întrebările mele despre lucrurile astea prețioase, aruncate în exces peste margine sau abandonate în neștire cu mult în afara ei. Știu că m-am întristat brusc, fata m-a întrebat dacă mi-e rău, dacă vreau să oprim filmul și, drept pedeapsă, am zis că da. Nici pînă-n ziua de azi n-am înțeles prea bine de ce, că de-atunci, l-am mai văzut de alte patru ori.