Power Rangers – eșecul lunii aprilie

O bună parte din copilăria din fața televizorului din anii ’90 era centrată pe șase băieți și fete în armuri de diferite culori care ieșeau din deșert călărind roboți gigantici în forma de dinozauri care se combinau pen­tru a-l forma pe „Megazord” – un robot uma­no­id care ajuta apărarea cristalului Zeo, care apără întreg pămîntul. Departe de standar­de­le televiziunii de astăzi, Power Rangers era un entertainment pe care-l găsești astăzi doar prin filmele Transformers, cam ră­su­fla­te de atîtea re-re-remakeuri la o poveste din care nu se mai înțelege nimic. Cum să faci însă să reușești să actualizezi un astfel de show, de succes în urmă cu 20 de ani, dar plin de clișee și depășit ca poveste pentru audiența de astăzi? A încercat-o Tron, care a reluat într-un fel povestea originală după 28 de ani, cu un oarecare succes – mai mult la box office decît în ochii criticilor. Power Rangers nu a venit însă după o fran­ci­ză-fenomen, de mare succes pe marile e­cra­ne, cum a fost Tron, ci după un serial des­tul de îndrăgit în rândul adolescenților.

Rețeta seamănă mai mult cu o ciorbă de­cît cu o masă caldă atent preparată. In­gre­dientele de care are nevoie sunt toate a­co­lo – un CGI destul de fluid, o poveste care în­cepe promițător și e dezvoltată foarte bine și personaje care, deși majoritatea de abia au debutat pe marile ecrane, reușesc să se facă plăcute. Însă filmul pare că după ce a fost filmat, regizat, editat și montat în pro­por­ție de aproximativ 60% s-a terminat bu­ge­tul și restul a fost făcut pe repede-înainte. Șase adolescenți pe care nu-i leagă aparent ni­mic, nici între ei, nici de comunitățile de care aparțin, ajung în posesia a unor pietre care-i aleg pe Power Rangers, generații du­pă generații, apărătorii unui cristal care (com­plet întîmplător) se află în orașul lor de baș­ti­nă.

După ce nu reușesc să se înțeleagă de la început, urmează clasicul drum de a se for­ma într-o echipă, apare inamicul – absolut de­loc conturat și explicat, pur și simplu în­vi­e de nicăieri și începe să omoare oameni prin oraș.
Pînă acum nimic care să iasă din tiparul unui film de duzină, de la care nu pornești cu așteptări prea mari dar care reușește pe a­locuri să te surprindă. Însă apoi cînd apare „marea încleștare”, totul se transformă într-un clișeu atît de monoton și de mare încît, da­că nu erau culorile vii și animațiile re­u­și­te, puteai să juri că era 1999, culorile de pe Pro­TV-ul erau spălăcite de parcă le-a scăldat ci­neva în clor și melodia „Go Go Power Ran­gers” se auzea distorsionat din televizoare.

Am apreciat la cinematograf cîțiva nostalgici care au venit, răzbind a neîncredere, să vadă cum ar putea arăta ecranizarea unui seriale care le-a marcat copilăria. În același timp, sala a fost plină de copii – suprasaturați de roboți și de lupte, filmul nu avea cum să se impună în „dieta” lor ci­ne­matografică așa că va rămîne, cel mai pro­babil, în istorie ca unul dintre eșecurile lu­nii aprilie.