Comuniștii au inventat rinocerii cu mustață
De pe scena Iașului 8 mai 2017 Niciun comentariu la Comuniștii au inventat rinocerii cu mustață 8„Rinocerul roșu” prezintă drama lui Sergiu, un tînăr profesor de franceză, pasionat de teatru și de poezie. Acțiunea se plasează într-o Românie comunistă, pe la mijlocul secolului XX, în care protagonistul încearcă să publice o piesă de teatru tradusă din franceză: „Cîntăreața cheală”. Deși nu are vreo remarcă politică, textul este interzis de către redactorul revistei „Literatura socialistă”, care chiar trimite o scrisoare Securității în care povestește intențiile lui Sergiu. Pentru protagonist începe o luptă fără sfîrșit, în care trebuie să reziste presiunilor de „reeducare”. Piesa a fost jucată miercuri seara, pe 3 mai, la Ateneul din Iași, de către Trupa Domino, de la Liceul Teoretic Waldorf Iași.
Pe fundalul roșu din spatele scenei zărești, încă de cînd intri în sală portretele lui Lenin și Ceaușescu, care îți dau de înțeles că acțiunea se întîmplă în perioada comunistă. Imediat ce lumina se stinge, în scenă își fac apariția redactorul revistei „Literatura socialistă” și Sergiu Penegaru, profesor de franceză, poet și traducător de opere, care se prezintă în fața celui care ar putea să-l ajute cu publicarea textelor sale. Intriga debutează abrupt, cînd scriitorul încearcă să primească aprobare pentru una dintre operele lui Eugene Ionesco, „Cîntăreața Cheală”, deși știe că teatrul absurd este interzis în societatea în care trăiește.
Acțiunea piesei de teatru se concentrează în jurul lui Sergiu, cei din preajma lui încercînd să-l convingă că e spre binele lui să înceapă să scrie poeme patriotice, dacă vrea să publice ceva. Sora lui (Vera), cumnatului lui, redactorul, chiar și chelnerița Mița de la localul unde se îmbată în fiecare noapte încearcă să-i explice că nu va avea sorți de izbîndă dacă nu-și schimbă stilul de scriere, dar el rămîne hotărît și le răspunde tuturor „eu am un singur stăpîn: poezia”. Ba mai mult, într-o societate în care glumele și bancurile erau limitate, acesta găsește puterea să fie ironic atunci cînd i se reproșează că nu este patriot: „Cum?! Nu-mi iubesc eu țara?! Pe femeile patriei mele le iubesc, vinul patriei mele îl beau…”.
„Trăiască partidul!”
Tot pentru că a pus dragostea pentru artă mai presus decît dragostea pentru țară și partid, acesta a- junge la închisoare. După o nouă vizită în redacția revistei „Literatura socialistă”, redactorul îl anunță că va fi arestat. Astfel, el nu va mai putea nici măcar să scrie sau să citească. Cel care îl toarnă Securității din cauza scrierilor sale este chiar redactorul, care după ce îi spune ce urmează să se întîmple, scrie o scrisoare în care detaliază activitatea lui Sergiu, la sfîrșitul căreia nu omite să adauge „Trăiască partidul!”. Perioada de „reeducare” de trei ani, petrecută în spatele gratiilor îl face pe protagonist să aibă halucinații, imaginîndu-și că „Cîntăreața cheală” chiar îl vizitează de cîteva ori.
Repetarea insistentă a cumnatului lui Sergiu a sintagmei, „Vera, avem trei copii de crescut”, sugerează frica care a pus stăpînire pe societate. Deși nevinovat, nimeni nu vrea să se asocieze cu protagonistul pentru că toți știu că lupta cu sistemul este una care nu poate fi cîștigată.
Cu toate că opera vrea să ne ducă cu gîndul la o societate monotonă, în care regulile trebuie respectate, indiferent dacă acestea erau justificate sau nu, Sergiu întîlnește în închisoare un profesor, un ministru și un jurist, care-i permit să se abată de la normele de gîndire impuse de regim. Cei patru încep să spună bancuri, să rîdă și să glumească și încep să joace prima scenă din piesa lui Ionesco.
Piesă într-un singur act
Situația devine ridicolă, atunci cînd regimul propune jucarea piesei, dar impune niște condiții absurde, precum să li se coloreze mustăți actorilor asemenea lui Hitler sau să nu se arate cu mîna nici în stînga – pentru că acolo e sediul partidului, nici în dreapta – unde se află sediul Securității, ci mai bine actorii ar rămîne nemișcați pe scenă cu ochii închiși.
Piesă într-un singur act, „Rinocerul roșu” face trecerea dintre scene cu cîteva versuri care devin obositoare după doar două-trei ascultări, iar după o oră și jumătate începi să le urăști. „Puneți-mi lanțuri și cătușe/ Să sune scrîșnetul hain” ți se blochează în urechi, fiind incapabil să mai asculți și continuarea, întrucît ți se pare total nepotrivită cu unele situații. Jucată de adolescenți care au auzit despre Ceaușescu doar din cărți, piesa reușește să reflecte absurdul societății din timpul regimului comunist, cînd cenzura nu limita opțiunile politice, ci libertatea de exprimare.
Adaugă un comentariu