Ratonul, cireașa de pe tortul galaxiei

I am Groot. Copacul-războinic-gardă-de-corp renaște ca un plăpînd puiet care fu­gă­rește șobolani, dădăcit mai ceva ca un sugar de ratonul modificat genetic pe care-l are ca tată. Guardians of the Galaxy 2 promite în­că din primele scene o combinație plăcută pentru o continuare – aceleași personaje în­tr-un scenariu plin de acțiune, găleți de u­mor (filmul are scene lungite speciale doar pentru a spune glumele pînă la capăt) și o notă de satiră, pe alocuri, împotriva mercantilismului de la Hollywood.

Filmul nu este excepțional, dar e mai bun decît majoritatea „părților secunde”. In­tri­ga este bună, scenele de acțiune se revarsă unele după celelalte, nu simți cînd trec cele două ore și ceva de vizionare. Personajele sînt croite chiar mai bine decît în prima par­te – cînd gardienii erau doar o adunătură de „nedoriți” aduși laolaltă de o serie de țeluri care i-au purtat spre același deznodămînt. Însă acum aflăm mai multe despre trecutul Gamorei (Zoe Saldana) și cum a copilărit în grija celui mai mare „villain” din universul Marvel – Thanos – alături de sora ei, tran­sformată aproape integral în android, Ne­bula. Despre existența lui Rocket, ratonul tran­­­sformat genetic, și prietenia cu Yondu – pro­babil unul dintre cele mai bine contura­te per­sonaje din acest film, jucat fără cusur de Michael Rooker.

Există însă două probleme care opresc filmul să fie foarte bun. Prima dintre ele es­te povestea, extraordinar de subțire, care ex­ploatează o temă pe val acum la Hollywood – familia. Promitea atît de mult povestea ta­tălui lui Peter Quill (Chris Prat), existau atît de multe feluri în care se putea dezvolta re­lația cu tatăl său – care s-a dovedit a fi un fel de zeu, încît finalul primei părți te lăsa vi­sînd la o continuare fantastică pentru film. Însă scenariștii au mizat pe o prelucrare me­diocră (tatăl are nevoie de fiu, îl găsește, sînt prieteni, apoi dușmani), dar care ar fi pu­tut fi decentă dacă nu era incredibil de pre­vizibilă. Te aștepți la deznodămînt cam de pe la jumătatea filmului. Ce te ține însă în sca­un este umorul de bună calitate. Văzînd probabil succesul pe care l-a avut prima pe­liculă la acest nivel, s-a insistat și, cu unele patetisme și generalizări stupide, filmul e încărcat la maximum de momente care au um­plut toată sala de cinema de hohote de rîs. Și este genul de umor-sarcastic, in­te­li­gent, de care ar fi beneficiat filme precum Dare­devil sau Ted 2, care s-au înecat în umor vul­gar, pervers și, în mare parte, neamuzant.

M-a dezamăgit în multe momente Guar­dians of the Galaxy 2. Nu pentru produsul final, care este un film bun, antrenant și a­mu­zant care, foarte important!, nu este destinat doar inițiaților. Te poți uita la el fără să te în­gri­jorezi că ar fi doar o rotiță din marele uni­vers Marvel despre care poate nu știi nimic, cum se întîmplă uneori în seriile Captain A­merica, Thor sau în Avengers. Însă filmul e dezamăgitor ținînd cont de potențialul i­mens pe care-l avea; spiritul din primul Guar­dians pare să fie murit la umbra ramurilor bă­trî­nului Groot.