Camera şi laptopul, singurele arme ale jurnaliştilor de război
Lumea pe jar 8 mai 2017 Niciun comentariu la Camera şi laptopul, singurele arme ale jurnaliştilor de război 42Din căutarea neobosită de poveşti nespuse, dornici de a se afirma și simțind nevoia de a oferi informații uneori nefiltrate direct din mijlocul zonelor de conflict, jurnaliştii de război au una dintre cele mai periculoase meserii din lume. Mergînd cot la cot cu soldaţii, descriind ororile prin care trec aceștia, dar și victimele colaterale ale războiului, încercînd să arate adevărata faţă a luptelor care se dau, jurnaliştii de război contribuie la imaginile de arhivă şi textele care stau mărturie despre ce înseamnă zilele petrecute pe front şi cum este să trăieşti, cîteodată şi ani de zile, printre bombe, arme şi mereu cu frica că nu se vor putea întoarce teferi acasă.
Primele însemnări ale unui jurnalist de război au fost transmise de pe o bucată de pămînt românesc. Irlandezul William Russell, reporter trimis de către publicaţia britanică „The Times”, analiza minuţios, pentru prima dată, în anul 1854, conflictul din Crimeea după ce trupele ruseşti au învins armata otomană trecînd prin Moldova şi Muntenia. Deşi cei mai cîrcotaşi afirmă că jurnalistul Henry Crabb Robinson, care a scris pentru acelaşi ziar despre campania lui Napoleon la rîul Elba, din 1807, este primul corespondent care a transmis însemnări de pe front, urmat în 1835 de Charles Lewis Guneisen, care a scris pentru „The Morning Post” despre războiul civil din Spania, s-a dovedit, în final, că acelea nu erau decît nişte relatări superficiale, lumea mediatică fiind de acord că primul – cu adevărat jurnalist de război – rămîne William Russell.
Descurajat din start de serviciile militare, jurnalistul a trebuit să se descurce singur pe front, să se infiltreze şi să îşi adune singur propriile materiale. Susţinut mereu de către editorul John Delane, articolele sale despre modul mizerabil în care sînt trataţi soldaţii britanici, serviciile sanitare precare, lipsa hranei şi condiţiile de cazare ale armatei erau publicate în paginile din ziar. Dezvăluirile sale au adus un val de reacţii neaşteptate în capitala Marii Britanii, fiind pentru prima dată cînd presa a influenţat atît de puternic o decizie politică, ducînd ca, în urma unui vot de neîncredere, guvernul de atunci, Aberdeen, să îşi dea demisia. A urmat ca mai apoi, în perioada dintre Războiul Crimeii şi Primul Război Mondial, toate ziarele să îşi trimită cîte un om pe front pentru a coresponda cu redacţia şi a trimite informaţii cît mai ample despre conflicte. Perioada aceasta a purtat numele de „Epoca de aur”, iar „fondatorul” noii bresle jurnalistice, William Russell, o descria drept „rudele sărace ale unui trib nenorocos”.
Mesajele de pe front
Din dorinţa de a se întoarce cu cea mai uimitoare poveste, jurnaliştii, special antrenaţi, pleacă exact în locurile de unde oamenii doresc să fugă cît mai departe. Potrivit unei statistici realizate de către Committee to Protect Journlists (CPJ), din anul 1992 şi pînă în prezent au fost omorîţi 1.236 de jurnalişti, iar opt au fost ucişi numai în primele luni din 2017.
O dorinţă de a ajunge întregi şi sănătoşi acasă au avut-o Artyom Borovik şi Michael Herr. Primul, jurnalist de origine rusească, trimis în 1879 în războiul din Afghanistan, a făcut relatări din perspectiva soldaţilor ruşi. Deşi în scrierile sale nu se găseşte nimic despre propaganda pe care au făcut-o sovieticii, el a descris toate ororile pe care le-a văzut acolo şi cît de speriat era mereu să nu fie atacat de mujahedini (n.r. comba-tant încadrat în unități paramilitare care luptă împotriva dușmanilor islamului) pe care el îi poreclea „fantome”. Fiind doar un adolescent, relatările de pe front au avut un mare succes, devenind mai apoi unul dintre cei mai buni jurnalişti de investigaţie din Rusia. A murit într-un accident aviatic, pe cînd investiga invadarea Ceceniei de către Putin sub pretextul atentatelor teroriste din mai multe blocuri din Rusia.
Relatările jurnalistul american Michael Herr despre războiul din Vietman din 1955 au ajuns scenarii pentru filme ca „Full Metal Jacket” şi „Apocalypse Now”. În însemnările sale descrie cum un prieten, puşcaş marin, este fărîmiţat de o bazooka, iar alţi doi dispar în Cambodgia. Cel mai şocant lucru pe care îl descrie este povestea despre un ofiţer din Forţele Speciale care, odată ce omora un vietnamez, îi tăia urechile şi le punea la colecţia personală. Deşi cei mai mulţi jurnalişti se întorc teferi acasă, reușind să îşi spună poveştile, o parte dintre ei, cei mai puţin norocoşi, ajung carne de tun în mîinile celor din tabăra inamică.
Un filmuleţ postat pe Youtube şi care a circulat intens pe reţelele de socializare în anul 2014 arăta cum jurnalistul american James Foley, ţinut captiv timp de doi ani, este decapitat de către un sirian. Uciderea lui ar fi fost un mesaj către preşedintele de atunci, Barack Obama, pentru a retrage trupele americane din Irak. Deşi mulţi spun că filmuleţul este trucat, acesta a atras o serie de reacţii împotriva preşedintelui Statelor Unite ale Americii, dar a adus şi un val de ură printre americani împotriva Statului Islamic. Un lucru asemănător, însă asupra cărui veridicitate și desfășurare există dubii și astăzi, s-a întîmplat şi unor jurnalişti din România. Pe data de 28 martie 2005, gruparea „Armata lui Mu’ Adh Bin-Jebel” i-a răpit pe Marie Jeanne Ion, redactor-şef adjunct la Prima TV, cameramanul Sorin Dumitru Mişcoci, de la acelaşi post de televiziune, şi Eduard Ovidiu Ohanesian, reporter al cotidia-nului România Liberă. Deşi au trecut opt ani de atunci, acesta a rămas unul dintre cele mai şocante evenimente care s-au petrecut în jurnalismul de război românesc. După războiul din Irak din 2003, aceştia au fost trimişi acolo pentru a realiza interviuri cu premierul irakian şi cu noul preşedinte al Statului Islamic. Două luni de zile au stat în captivitate, iar postul de televiziune irakian, Al Jazeera, transmitea filmuleţe în care jurnaliştii erau ameninţaţi, tunşi şi îmbrăcaţi în costume portocalii, semn că urmează să fie uciși. Imaginile au fost apoi preluate de către agenţia de ştiri Reuters şi a ajuns un caz cunoscut la nivel internaţional. Se cerea răscumpărare pentru vieţile lor şi retragerea trupelor române din Irak. În mod misterios, jurnaliştii au fost eliberaţi pe data de 22 mai. Cei mai mulţi, printre care şi jurna-listul răpit, Ovidiu Ohanesian, au speculat că aceasta a fost doar o regie pusă la cale de către tatăl femeii răpite şi Omar Hayssam, deoarece aceştia erau buni prieteni, însă nici pînă astăzi nu a existat nicio dovadă care să asigure acest fapt.
Pulitzer-ul luat de către un român
Tot pentru acelaşi război, deşi cei mai mulţi din ţară nu îl cunosc, americanul Steve Făinaru, la origini român, a luat în 2004 premiul Pulitzer pentru cel mai bun reportaj internaţional denumit „Adevărata faţă a luptei împotriva terorismului”. Corespondent al ziarului Washing-ton Post, el descrie modul în care s-a desfăşurat, dar şi ororile petrecute în războiul din Irak.Premiu a primit şi echipa TVR formată din Alina Grigore şi Mihai Floreanu care au fost distinşi cu „Emblema de Onoare a Forţelor Terestre” pentru documentarele pe care le-au făcut la faţa locului în războiul din Afghanistan. Aceştia au filmat timp de zece ani pe front riscîndu-şi viaţa în fiecare secundă, trăind printre bombe artizanale, împuşcături şi atacuri aeriene, însă, cu toate acestea, au mers cot la cot cu soldaţii şi au filmat zi de zi în zonele de conflict.
Încă de la primele însemnări transmise pe hîrtie şi pînă în zilele noastre, unde războaiele sînt filmate, înarmaţi cu o cameră şi laptop, jurnaliştii de război reuşesc să redea în imagini adevăratele orori din zonele de conflict, lăsînd dovezi, mai tîrziu, despre ce înseamnă viaţa de pe front.
Adaugă un comentariu