Dragostea din plic

Prima palmă pe care am luat-o la şcoală, dacă îmi amintesc bine, a fost în clasa a do­ua, de la doam­na învăţătoare. Eram ca un ti­ti­rez care parcă se încărca cu energie solară, nu stă­team locului o clipă, iar nasul meu mic şi cîrn mi-l băgam peste tot unde nu îmi fierbea oa­la. Ghinionul, dar şi norocul meu, a fost că bu­nica m-a dat la cea mai bună şcoală de la noi – una cu pretenţii cică, astfel că la acea în­vă­ţătoare au fost şi mama, dar şi mătuşa mea. O vedeam plecînd cu sacoşe în­tregi de brînză, carne, smîntînă, ouă şi alte cele, pe care co­pi­ii de la ţară le cărau, săracii, în spate, din centru, de unde îi lăsa microbuzul şi pînă în capătul celălalt. „Pachet pentru doamna”, aşa se numea punga de plastic pe care o cărau ei.

Bunica, fiindcă era de la oraş şi nu avea animale sau alte cele, îi cum­păra cîte ceva. Mereu trebuia să fiu mai cu moţ. Mama trimitea pachet special pentru învăţătoare, din Italia. S-a învăţat cu nărav şi mă scotea din clasă, mă ducea în cancelaria goală şi tot scria pe o bucată de hîrtie lucrurile pe care să i le aducă mama. Îmi dădea mereu de grijă să o bag în buzunarul de la rochiţă şi să nu spun absolut nimic nimănui. Nu zic, se purta foarte fru­mos, şi vedeam cu ochii mei cum pe ceilalţi îi înjură şi îi pocneşte. Ne simţeam privilegeaţi noi, care eram în primele bănci, pî­nă cînd am văzut cum e să fii, chiar şi pentru o zi, în ultima.

Se purtau pe atunci florile de plastic şi, de 8 Martie, bunica a cum­pă­rat un ghiveci imens cu trandafiri, jumătate dintre ei bej, jumătate maro, cum își poartă fetele părul astăzi – în două culori. Și, cum să zic, trandafirii e­rau superbi, aveau chiar şi picături de rouă pe ei, o minunăţie. I-a pus pe catedră şi i-a ţinut acolo de decor, iar la un moment dat, ridic mîna, de fa­ţă cu toată clasa şi o întreb pe doamna dacă i-a plăcut ghiveciul, iar după ce a răspuns afirmativ, am întrebat dacă i-a plăcut şi ce era în plic. Totul s-a întîmplat într-o fracțiune de secundă. M-am trezit cu o palmă peste faţă, o înjurătură de toată frumuseţea şi am fost și trimisă în ultima bancă toată ziua. A venit bunica a doua zi, au rezolvat ele între ele toată petrecania, dar vă spun sincer că am urît-o din acel moment pe învățătoare şi-am s-o urăsc toată viaţa. Mai ales acum, cînd am crescut, şi mi-am dat seama ce făcea ea de fapt, încurajată de părinți, generaţie de ge­ne­ra­ţie.