Corabia – amurgul unei autodistrugeri

De-a lungul Dunării, în județul Olt, orașul Corabia își poartă ultima suflare. Cunoscut ca drept unul din singurele orașe din România care a „îmbrățișat” Dunărea, Corabia trăiește într-o depresie post-socialistă. Fabricile, care odată le ofereau oamenilor de aici un trai decent, au devenit între timp niște coloși din fier și moloz care se uită amenințător în jos. Cît despre relația cu rîul, rar mai vezi cîte-un grup de pescari, bălăceala se dă acum în piscină, iar silozurile care odată exportau în toată Europa, au devenit inutile odată cu scăderea nivelului apei. Iar în timp ce tinerii pleacă care încotro, bătrînii se adună la campionate de rummy și își amintesc de vremurile cînd iarna Dunărea îngheța și puteau să meargă la frații lor din Bulgaria.

În Corabia pare că nu e niciun loc în care să te ascunzi de umbră. Și nu e vorba doar de cea moale a u­nui mijloc de iulile, ci și despre um­­bra interioară, care-ți cade greu la stomac, redată de respirația unui o­raș ce trăiește în depresia post-­so­cialistă. De la primăria din centru, încă acoperită în decorații de Crăciun, pînă la blocurile din Car­tierul Mahala, unde printre gră­ta­re și singurii tineri rămași în oraș se ascultă manele la portbagajelor da­ciilor ruginite.

Îmbătrînit înainte de vreme și plin de biciclete improvizate, o­ra­șul are o frumusețe aparte care poate fi descoperită doar plimbîndu-te prin centrul aproape perfect geometric și plin de vegetație, ori pe faleza sub care stau adormite zeci de bărci ga­ta să fie biciuite. Tot pe lîngă fa­le­ză, poți să dai și peste cîțiva pescari oca­zionali, care nu prea au chef de vor­bă, însă cărora dacă le cîștigi în­cre­derea, nu scapi fără să iei o masă a­lături de ei. De asemenea, la cinci minute distanță ajungi și la o plajă micuță, recent amenajată, păzită la vreo cîțiva zeci de metri de un cort uriaș în care noaptea se ascultă mu­­zică de club. De partea cealaltă în­să, puțin mai departe de bursa de grîu, cîteva silozuri așteaptă un mo­ment de respiro în fața zecilor de ca­mioane care așteaptă în șir indian să fie încărcate. Zi și noapte.

Nostalgia salopetelor

Ovidiu nu știe exact de ce s-a în­tors în Corabia. Știe doar că aici nu se poate trăi din cauza lipsei lo­cu­rilor de muncă și face întruna re­fe­rire la blocurile goale, fantomatice, din oraș. Ne mai spune că majoritatea celor ca el aleg să plece în stră­inătate că acolo e mai bine. Și ar fi plecat și el, imediat după ce a terminat Științe Politice la București, însă deoarece i-a murit mama, a fost ne­voit să se întoarcă acasă și să aibă grijă dă ai lui.

Deodată, Ovidiu se oprește din vorbit și se uită către o pereche de încălțăminte de pe o tarabă plină ochi cu șlapi, din piața mare. A­mena­ja­tă într-o fostă hală, piața e cu­fu­n­da­tă în lumina ce coboară amenin­ță­tor din tavanul colorat în galben și albastru. Îl întreb dacă merge la pla­jă, însă tînărul îmi răspunde fără ezitare că nici nu se gîndește. Nu mai are încredere în apa din Dunăre și preferă să meargă la piscină atunci cînd vrea să se bălăcească.

Undeva la marginea orașului, în fața unei case gri, două femei aș­teaptă pe o bancă să treacă ziua, in­diferente la cei cîțiva pui de căței ca­re le trag de șlapi. Acestea spun și ele că nu se mai apropie de Du­nă­re și le-au interzis copiilor și ne­po­ților să meargă prin apropiere. Po­vestea e aceeași, „nu mai e ce-a fost. Nu poți ști ce boli iei de-acolo”.

Femeile trăiesc din ajutorul de șomaj și spun că doar atunci cînd vin banii se încumetă să se plimbe. La fel ca cele două, zeci de oameni tră­iesc doar din ajutorul de șomaj. Mai ales cei din cartierul Corabia Ve­che, majoritatea dintre ei fiind foști mun­citori la fabricile din zonă, care în perioada industrială aveau adunat peste 11.000 de angajați. Acum, toți orășenii își amintesc cu nostalgie vre­­murile în care toată lumea era la salopetă, avea unde să lucreze și cu ce să se susțină și nu își sfătuiau copiii să plece unde văd cu ochii.

Cuibul de rîme

De fiecare dacă cînd vine vor­ba despre fostele fabrici, oamenii ada­ugă și un „cea mai” lîngă ele. Ast­fel, în Corabia a existat cea mai ma­re fabrică de zahăr din estul Euro­pei, a treia cea mai mare fabrică de fibre sintetice din Europa – CO­RA­­PET, cea mai mare fabrică de tă­bă­cărie minerală din țară și altele. Ma­joritatea au dispărut pe la înce­pu­tul anilor 2000. Boris, pe care l-am găsit pe drum îndreptîndu-se spre bar, și le amintește pe toate. Re­cu­noaște, aproape cu mîndrie, că a mun­cit în fabrica de tăbăcărie și că pie­lile pe care a pus el mîna au a­juns pe căptușeala mașinilor de lux din toată lumea. Aproape cu scîr­bă, bărbatul ne mărturisește că acum, fabrica e deținută de nepotul lui O­mar Hayssan. După ce acolo n-a mai mers treaba, s-a angajat la o altă fa­brică din apropiere care producea accesorii de vagoane.

Boris dă vina pe autorități pentru ce s-a întîmplat și crede că s-a ales praful de oraș. Oprindu-se din mers, îți suflecă mîneca de la cămasă, cît să se vadă un tatuaj de pe brațul gros și plin de riduri și spune tovă­ră­șeș­te că „orașul Corabia este ca un cuib de rîme. Rîma merge pe jos, dacă găsește zece bani înghite, dacă nu…”.

Puțin mai în spate, pe cealaltă parte a drumului, domnul Țucă își așteaptă primii clienți în barul pe care îl are încă din 1991. Spune că pe vremuri, încăperea generoasă era plină de angajați de la fabricile din apropiere, care după muncă ie­șeau să se cinstească cu un pahar.

De profesie, domnul Țucă sub­liniază fără ezitare că a fost ma­es­tru tehnolog la fabrica de zahăr, în­să la un moment dat, a decis să por­nească pe cont propriu și și-a des­chis un bar chiar vizavi de CORA­PET, unde lucra soția sa. Privind fu­riș către fereastră, ne spune că îi părea puțin rău cînd ea era la mun­că iar el stătea și servea la bar. To­tuși, pentru că lucra la un etaj su­pe­rior, femeia putea să ur­mă­reas­că pe geam tot ce face bărbatul, să-l vadă de fiecare dată cînd pleca de-acasă și „urla” la acesta de la geam oricînd era ceva de făcut prin o­daie.

Împreunîndu-și mîinile ca și cum ar vrea să se ascundă în spatele a­cestora, domnul Țucă recunoaște și el este extrem de greu pentru ti­neri să-și găsească un rost aici și es­te fericit că copii lui au reusit. Fata a terminat Biologia, iar acum este in­giner la port, în timp ce fiul este pro­iectat de mașini în Anglia, la Ja­guar.

În ce privește Dunărea, băr­ba­tul spune că aceasta scade în fie­ca­re an, însă acum aproximativ 15 ani, oamenii din jur erau nevoiți să cons­truiască baraje ca să nu inunde. A­cum, la fel ca în oraș, a rămas doar secetă și din cînd în cînd se for­mea­ză și dispar insulițe. Una dintre ele, Băloiu, a rămas de cînd era el copil.

Un bătrîn din cealaltă parte a orașului își amintește și modul în care insulița și-a căpătat numele. „De mult, cînd a apărut, erau mai mulți băieți care erau acolo la siloz și și-au vorbit între ei: «Cum să îi spu­nem noi la insula asta?» Da unul zice: «care ajunge înot primul îi dă numele». Iar primul a ajuns unul Băloi”.

Va fi liniște, va fi seară

În centru, bătrînii cărați de spa­tele care trosneștede colo-colo ca un lemn vechi, s-au adunat în parc la un campionat de rummy. N-au prea avut competiție la bănci, întrucît ti­nerii au inundat cele șase-șapte a­genții de pariuri de pe strada Cuza Vodă. Pînă și barurile de lîngă aces­tea sînt pustii și prăfuite, propieta­rii urmărind atent, dinăuntru, ulti­mel­e știri de la televizor.

Vizavi de agenții, într-o clădire pătrățoasă și înghesuită, doamna E­le­na sortează niște permise de bi­bliotecă. Văzîndu-ne interesați de is­toria orașului, femeia pre­gătește mo­nografia orașului și ne face loc la o măsuță din lemn, pătată pe ici-colo de cafea, și vegheată îndea­proa­pe de un mini-altar al poetului co­ră­bean Virgil Mazilescu. Îm­bră­ca­tă elegant, cu o rochie gri ce se asort­ează cu cea­sul și părul atent aranjat, ca pentru o vizită într-un loc de pierdut șoapte, doamna Elena ne mărturisește că pe lîngă copiii care vin să-l des­co­pere pe Virgil Ma­zi­lescu, la bi­blio­tecă mai vin și paz­nici din apro­pie­re, în căutare de ro­mane de dra­gos­te. O parte dintre ei sînt de la Casa de Cultură, care, potrivit femeii, se află în renovare de cîțiva ani. Iar împreună cu a­ceas­ta, s-au închis și Clubul Pen­sio­na­rilor și Muzeul de Arheologie și Et­nografie, care aveau sediile în clă­di­rea respectivă.

Amintindu-și cum era în urmă cu mulți ani, bibliotecara spune că la un moment dat, relația oameni­lor din oraș cu Dunărea era una mult mai intimă. Exista chiar și un va­poraș – „Pasagerul”, pe care oa­me­nii îl foloseau să meargă pînă în Bulgaria și înapoi.

Nici la pescuit oamenii nu se mai îngrămădesc, iar acum, ni­meni nu o face profesional, în ciuda faptului că orașul a apărut inițial mul­țumită relației oamenilor cu rîul și al comercianților străini. Ce este și mai absurd, este că deși în urmă cu cîțiva ani s-a deschis în spatele pieț­ii o bursă de pește, aceasta este a­proape pustie, iar oamenii preferă să vîndă în continuare în piață. To­to­dată, peștele vîndut nu este cel pes­cuit de pe malurile din Corabia ci este adus din Olt.

În privința orașului, doamne Ele­na povestește cu suspină că îna­fară de zilele cînd începe școala, este a­proape pustiu. Doar în septembrie se mai animează, cînd are loc festivalul „Corabia de Aur” și parada în costume populare din diferite ora­șe. În rest, majoritatea celor de aici se știu între ei, se văd în fiecare zi la alimentară și se salută respectuos duminica la biserică.
La un moment dat, pe ușa bibliotecii întră soțul femeii, venit să-i aducă niște mîncare. Îmbujorat, acesta se pune lîngă noi la povestit și declară clar că deși nu este perfect, îi place foarte mult orașul și nu ar da orele petrecute la plajă ori înotul pînă pe Băloi și înapoi pentru un alt loc. Bărbatul este de a­cord că economia orașului nu mai este ajutată de mult timp de către Dunăre și explică că pentru că rîul a scăzut, portul nu mai este a­proape deloc activ, iar silozurile din apro­piere, construite de către germani în timpul Primului Război Mondial, au devenit inutilizabile. Între timp au apărut cîteva silozuri noi de ce­reale, însă deoarece acestea sînt au­tomatizate, „acolo nu lucrează decît vreo cinci oameni”.

Potrivit acestuia, înainte de 1968, nu exista niciun bloc în Corabia, acestea fiind construite inițial pentru cei care lucrau la fabrici. În plus, exista și un flux de oameni din țară care venea să se mu­te în Corabia. De-a lungul vre­mii, orașul a fost ne­voit să „adop­te” sute de refugiați în timpul Pri­mului Război Mon­dial, dar și în timpul foametei din 1946 – 1947. έnainte de asta, în pe­rioada inter­belică, chiar și fără fab­rici, Corabia era un oraș activ, „fiind cunoscut și ca «Orașul Cîr­ciu­mi­lor». Existau, mai exact, 47 de cîrciumi și multe ma­gazine luxoase, dintre ca­re astăzi n-au mai rămas decît do­uă” com­ple­tează soțul biblioteca­rei. Acesta, aruncă o privire ageră la doam­na Elena și ne mărturisește cu o u­șoar­ă urmă de regret că dacă n-ar fi a­vut treabă mai tîrziu, ne-ar fi plimbat prin fiecare.

„În Corabia, nivelul de trai este la pămînt. Nu există investiții stră­ine, iar înafară de agricultură nu se mai produce nimic. Fabricile au dis­părut, iar tăbăcăria, de exemplu, este folosită acum pe post de magazie” adaugă bărbatul. Chiar și așa, cei doi nu vor să renunțe la oraș și nici nu le-au impus copiilor, care au ajuns să trăiască în alte orașe, să se mute aici. Și acum, aceștia spun amuzați că iarna încă se mai dau cu sania pe malul Dunării, amintindu-și iernile cele mai nemiloase, ca cea din 1947, cînd rîul a înghețat bocnă. Atunci, spune bărbatul, se putea trece Du­nărea cu carul, și mulți făceau asta pentru a-și vizita rudele care pe tim­pul războiului au fugit din Co­ra­bia și s-au stabilit pe malul bulgar, în cel mai apropiat sat.

Hora de pe Dunăre

Mergînd pe calea Dunării, ajun­gem la prima comună dinspre Co­rabia, la cîțiva kilometri distanță. A­ici, distanța dintre malul românesc și cel bulgar este și mai subțire, gra­nița reprezentînd în mintea oamenilor doar o simplă convenție. „Bul­garia e același mal, nu sînt dife­ren­țe. Am fost și eu acolo, e ca și aici, un sat aproape de Dunăre. Unii de aici au prieteni acolo și se mai duc. Însă, foarte mulți care trăiesc lîngă Dună­re pe malul bulgăresc vorbesc ro­mâ­nește” explică un localnic din co­mună.

Adîncindu-ne în Gîrcov, dăm de tot mai mulți oameni care spun că au respirat „aerul de Bulgaria”, pentru care nu există diferențe cul­turale și care spun că sînt înfrățiți cu cei de dincolo. Unul dintre ei este domnul Iancu Florea, despre care ve­cinii spun că este un domn „al dra­cului”. Asta pentru că, după cum ne explică bătrînul, el a muncit toa­tă viața pentru traiul său, iar unii au devenit invidioți. Învitîndu-ne în curtea frumos aranjată cu viță de vie, acesta se mîndrește că a fost pri­­mul din comună care și-a pus so­lar și că i-a ajutat pe toți cei care au vrut să-și pună și ei, dîndu-le sfaturi ori o mînă de ajutor.

În ce privește Dunărea, domnul Iancu confirmă și el că atunci cînd îngheța, bulgarii veneau îmbrăcați frumos, în opinci din cauciuc sau din piele de șorici de porc și fie își vizitau rudele, fie încercau să cur­teze fetele din Gârcov. „Treceau din­colo de gheață și veneau aici și ju­cau, cîte-o zi, două, trei și la urmă ple­cau cînd vedeau că începe să se dezghețe” își amintește bărbatul, care spune despre trecere că era ca un acord comun între cele două părți și că nu se foloseau de vămi. Chiar și acum, undeva în podul bă­trî­nu­lui, printr-un colț, se găsesc opincile tatălui său, „aproape intancte”.

De aceea, explică domnul Ian­cu, atunci cînd îngheța Dunărea, pentru români și bulgari era ca o sărbătoare, se organizau ore și se fă­ceau schimburi de obiceiuri. Iar a­tunci cînd era dezghețat, pentru a co­munica, oamenii urlau dintr-o par­te în cealaltă, ecoul și lățimea mică reușind să ducă mesajul mai de­parte. „Sînt foarte mulți români și a­colo și ca să vorbim cu ei, noi stri­gam de aici, de pe malul ista «bă, nea’ Vasile mai trăiește?»..și se au­zea perfect.Asta pentru că malul e îngust și are vreun kilometru ju­ma­te, poate” relatează bătrînul, fugă­rind niște rațe prin ogradă.

O poveste asemănătoare are și Doina, care a copilărit pe malul cel mai apropiat de Dunăre din Cora­bia. Își amintește că atunci cînd era mică, tatăl ei a trecut la bulgari și pen­tru că s-a dezghețat Dunărea, a­cesta a fost nevoit să rămână puțin timp în Bulgaria.
Tînăra spune că a rămas îndră­gos­tită de Dunăre încă de cînd a­bia învăța să meargă și deși acum locuiește în munții Pădurea Nea­gră, la granița cu Elveția și are Iz­vo­rul Dunării aproape, nu se com­pară cu partea asta a rîului, unde și-a julit prima oară genunchii și a învățat înoate. Astfel, și-a convins soțul de origine germană să cum­pere un teren în apropiere de casa părintească și retrăiește poveștile auzite de la mamaia.

La un moment dat, apare și tatăl fetei cu un braț de poze și începe să ne povestească, entuziasmat, is­toria fiecăreia. La un moment dat, se oprește și ne spune că aici întotdeauna a fost pașnic și s-a simțit în si­gu­ranță, mai puțin în timpul Pri­mu­lui Război Mondial. Atunci, u­nui sol­dat român i s-a descărcat ar­ma, iar mai apoi, noaptea res­pec­tivă a ur­mat o rafală continuă din partea ro­mânilor și a germanilor. Dimi­nea­ța, spune acesta, își amin­tește cum a­duna gloanțele de pe fa­țada casei și le arunca într-o căl­dare.
Privind acum către silozurile noi construite, cele care nu se o­presc nici noaptea și le crapă ușor casele ce­lor din apropiere, tatăl Doinei of­tea­ză, gîndindu-se la o epocă apu­să – „păi n-am învățat noi degeaba la școală că România e grînarul Eu­ro­pei?”.