România depresivă

Una dintre cele mai puternice imagini ale săptămînii trecute a fost cea a fotbalistului stelist Denis Alibec, care a plîns în hohote în momentul în care a fost scos de pe teren spre finalul meciului din Europa League al Stelei cu Hapoel Beer Sheva. E greu de descris pentru cineva care nu a văzut partida cum tînărul de 26 de ani cădea de pe scaun plîngînd, nu își putea controla corpul, chiar dacă știa că 20.000 de oameni se uită la el, că o să aibă toate camerele de filmat ațintite asupra băncii de rezerve.

Imaginea lui Alibec este, culmea, imaginea perfectă a studentului de astăzi, pe care există atît de multă presiune încît atunci cînd cedează se pune în mișcare e ca un bolovan ce devine greu de stăvilit. Foarte multe cazuri de depresie se înregistrează în rîndul tinerilor, iar spitalele de profil din țară sînt încărcate de bărbați și femei care poate nu au mai mult de 26 de ani, ca Alibec, care arată de 40, dar au rezistența emoțională a unui adolescent.

În fiecare zi serviciile de urgență intervin la cel puțin un caz de sinucidere, iar disperarea din acest gest, acest pleonasm al existenței – disperarea sinuciderii, o vezi din mesajele date de autorități. Sînt oameni care au ajuns în acel punct în care au căutat să se spînzure în casă, să facă supradoză de Paracetamol, să bea otravă de șobolani, să înghită antigel, să se arunce de la fereastră sau de pe o clădire. Sînt acele știri de pe coloanele ziarelor sau burtierele televiziunilor pe care lumea le ignoră sau de care rîde, dar în ele citim despre o Românie care suferă foarte mult în spatele ușilor închise.

Universitățile din Iași derulează acum programe pentru a stopa abandonul la nivel universitar și țin cursuri pentru
profesori ca, atunci cînd văd că un copil care poate să nu dea nici un semn vizibil își modifică în orice fel comportamentul, să știe cum să-l abordeze. Dar dincolo de ce pot face profesorii, este important ce puteți face voi, cititorii Opiniei. La școală, dar și acasă. Aveți în jurul vostru colegi pe care-i cunoașteți și care par cam nelalocul lor. Unii beau mai mult, alții vorbesc mai puțin. Unii încep să chiulească, alții să ia note mai mici. Îi vedeți cu cearcăne, cu ochii roșii, simțiți uneori cum logica le alunecă printre degete. Se radicalizează în păreri și în gîndire sau se izolează. Nu sînt nici eu, cum nu sînteți nici voi psihologi. Dar îndrăzniți să nu-i permiteți celui de lîngă voi să se îndepărteze sau să se izoleze. Forțați ușa dacă o ține închisă și puneți-i o întrebare. Uneori, de atît e nevoie pentru a vedea că problema care ținea ușa încuiată e pe punctul să-i distrugă viața.
Trăim în această blamată epocă a vitezei și a proiectelor pe termen scurt. Împlinirea care trebuie să vină de mîine, rezultatul care trebuie să se simtă de ieri. Cei care eșuează sînt debarasați, resturi ale societății, iar pe cei care reușesc îi distruge munca. Luați-vă o zi pe săptămîna și dați un sfat cuiva, fie el și nesolicitat. E mai scump decît orice altceva ați avea de oferit.