Viața nu-i doar o uliță cu praf

Povești fără timbru Niciun comentariu la Viața nu-i doar o uliță cu praf 92

„Să încercăm și noi, la rîndul nostru, să facem bine – e probabil ceva pe care-l avem în subconștient.” Așa-și explică ei, copiii ProRuralis, ajunși acum oameni mari, dorința aceasta de-a oferi și altora, ce li s-a oferit lor. Școala la oraș, șansa la educație și la un viitor cu un orizont mai larg decît cel al granițelor satului n-a fost ceva la care au sperat, pentru că nici nu s-au gîndit că așa ceva li se poate pune dinainte și că ei, copii mici, de zece-unsprezece ani, pot să dovedească, prin notele și ambiția lor, că o merită și că pot să o păstreze. Astăzi se privesc unii pe alții cu mîndrie și, pînă să se mire și să se dumirească, împart ce pot în stînga și în dreapta și nu ratează nicio șansă să mulțumească „tatălui” Geangalău, care le-a fost alături și i-a salvat, în fiecare moment de cumpănă și singurătate pe care l-au avut în copilăria lor, la căminele liceelor din oraș.

Alexandra își strecoară mîna în gentuța pătrată așezată pe scaunul dintre noi și scoate un plic roșu. Îl des­face și-mi întinde scrisoarea. „Sînt în clasa a VII-a și sînt de la ța­ră. Mi-aș dori de la Moșul hăinuțe și rechizite.” Scrisul de mînă e u­șor tremurat și e-n josul bucății de hîrtie, căreia i se mai vede marginea rupt­urii. E-o scrisoare pe care A­le­x­andra a luat-o din bradul de la mun­că și, în ciuda coincidenței, n-a ci­tit-o înainte s-o aleagă. A vrut doar să facă și ea o bucurie, deși știe că n-are cum să o întoarcă pe cea pe ca­re-a primit-o, cu ani în urmă. „Știi cum e să primești o șansă la care nici nu te-ai fi gîndit vreo secundă, îna­inte să se întîmple? Te bucuri de ea din tot sufletul!”, îmi spune uitîndu-se fix în ochii mei, cu mîinile mici împreunate și cu degetele făcîndu-și culcuș în căușul din palmă.


Biletul din mîneca tatălui

Era la finalul clasei a IV-a cînd a fost anunțată că în școala din sat a venit o comisie de la oraș, din Iași, ca­re să testeze copiii de clasa a IV-a. Li s-a spus, înainte, chiar și scopul tes­tului – „înrolarea în proiectul Pro­Ruralis”, adică, pe înțelesul lor, șan­sa de-a urma studiile din clasa a V-a la unul dintre cele mai bune licee din Iași. „Am primit teste de in­te­li­gență care știu că arătau destul de suspect pentru mine, care nu mai vă­zusem așa ceva pînă atunci. Erau doar forme geometrice, cifre și li­te­re pe care trebuia fie să le aliniem, fie să descoperi cîteva elemente lip­să și tot așa.” Erau teste tipice de in­teligență pe care un copil de la țară n-avea de unde să le cunoască. „Dar, știi, aveam o ambiție colosală pe-a­tunci. Îmi vine să rîd cînd îmi a­mintesc; nici nu știu unde încăpea, că aveam doar 20 de kile”, spune și dă curs unui chicotit. Te uiți la ea și-aproape că zîmbești și tu, pentru că Alexandra nu-i tocmai cel mai mare om din lume. E mignonă, slă­buță și-are fața unei păpuși aduse în viața reală de pe raftul unui ma­gazin cu jucării. Părul îi e blond des­chis și-i înconjoară fața pe care sticlesc niște ochi ageri, căprui. „Am ieșit ultima din clasă – am stat a­colo să mă concentrez.”
Răspunsul tot întîrzia să apară și-n toată perioada, Alexandra-mi­că abia mai reușea să doarmă. Tot ce știa era că voia la școală la oraș și transformase gîndul chiar într-un soi de obsesie. „Mă rugam în fie­ca­re seară – spuneam «Tatăl Nos­tru», «Înger Îngerașul meu» și un soi de rugăciune improvizată de mine, în care ceream fix lucrul ăsta”, spune zîmbind. Pînă să afle, a mers, îm­pre­ună cu alți copii, într-o tabără la ma­re. Se împăcase aproape cu ideea că asta fusese de experiența ei, cînd într-o zi, a răspuns la telefonul fix și-a aflat vestea – c-o să meargă din clasa a V-a, adică în cîteva săp­tă­mîni, la Liceul „Mihai Eminescu”. „Am fugit în grădină, la mama, care tre­bă­luia și i-am spus tot imediat. Ju­bilam!” După aceea, pregătirile fa­mi­liei au fost în toi și-și amintește c-a mers cu mama în bazar, de un­de și-a cumpărat blugi evazați, cu franjuri, pentru oraș.

După ce și-a îndeplinit scopul de-a se număra printre copiii Pro­Ruralis, în prima zi de școală, la fes­tivitatea de deschidere, printre co­legi, profesori și părinți se număra și rectorul din vremea aceea a Uni­versității „Alexandru Ioan Cuza”, Dumitru Oprea. A anunțat că, la fi­nalul anului școlar, elevul cu cea mai mare medie din toată seria, o să meargă pentru două săptămîni în Statele Unite ale Americii, cu el și so­ția sa. „Țin mine că a spus că biletul de avion se află în ghiozdanul unuia dintre noi, iar eu l-am tras pe tata de mînecă și i-am zis «tată, poate-i la mine-n gentuță!»”. Tatăl nu i-a zis nimic. Știa că fata lui învață bine însă știa și că asta era la nivelul școlii din sat și că acum, aici, e într-o linie cu o grămadă de co­pii buni și că toți sînt pe picior de egalitate. „Scopul meu deve­ni­se oricum ăsta așa că am învățat tot anul și am avut zece pe linie”, spu­ne rîzînd. „Ei, iar biletul chiar s-a dovedit a fi la mine în ghiozdan!”.


Andrei, preotul-inginer

„Viața nu-i doar o uliță cu praf și se-ntinde și peste granițele satului” și-așa au avut șansa să o cu­noas­că. Alexandra Costin a făcut par­te din prima serie a proiectului Pro­Ruralis și a fost printre primii 40 de copii ai profesorului Victor Gean­ga­lău. În seria următoare a apărut, la Colegiul Național „Costache Ne­gru­zzi” și Andrei Gazea. Avea 11 ani și venea din Ceplenița. Singurul bă­iat al mamei, bibliotecară de profesie, Andrei n-a venit singur în oraș, ci împreună cu un prieten care a tre­cut și el testele de inteligență, căro­ra din al doilea an li se adăugaseră și alte cerințe, din materiile de la școa­lă. „Am ajuns în Iași aici în septembrie, ne-au cazat pe toți din clasă în două camere de opt, în căminul de la Negruzzi și așa a început aventura ProRuralis. Eram ca într-o fa­mi­­lie.” N-au simțit niciodată că sînt tratați diferit, față de ceilalți copii – „grija față de noi se manifesta ca fa­ță de orice alt copil venit acolo să învețe și să-și vadă de carte”.

Ar fi fost greu, recunoaște An­drei, să se fi ținut de carte la țară. Proiectul le impunea tuturor un prag, pe care trebuiau să-l respecte, pentru a beneficia de ajutor în conti­nuare – „trebuia să avem 8.50 la si­tuația școlară și minimum nota 9 la purtare. Țin minte că am avut doi colegi care au pierdut bursa”. Deși învățau și-și vedeau mereu de școa­lă, n-ai să-l auzi pe Andrei, acum bărbat în toată firea, că se plînge că n-a avut copilărie. Își trece mîna prin barbă, își așază ochelarii și-ncepe să povestească despre cum făceau tot felul de trăsnăi, cum bă­teau mingea pe terenul de sport și cum totul era frumos, pentru că era făcut împreună – „învățam, mer­geam la masă, la meditații, la joacă – pes­te tot împreună. Eram mici; știu că nici nu ajungeam la galantarul de la cantină, nu mă vedeam de după el”. Mama îl vizita cam de două ori pe săptămînă și, uneori, rămînea chiar să doarmă la el, cum mai fă­ceau și alți părinți care veneau să-și vadă copiii.

„Eu datorez totul proiectului Pro­Ruralis.. am avut multe vise la via­ța mea și el m-a ajutat să mi le în­deplinesc.” Unul dintre visele lui Andrei din copilărie era să se facă preot, pentru că străbunicul lui fu­sese, la rîndul lui, preot în sat. Cînd a crescut, și-a dat seama că e ne­vo­ie însă și de o chemare, așa că a a­juns să-și dorească ba să fie me­dic, ba avocat, pînă cînd, după ce-a luc­rat într-o companie de con­struc­ții cî­teva veri la rînd, a ajuns să-și dea seama că vrea să fie inginer. Își în­cru­cișează degetele pe masă, se ui­tă pe geam și-mi spune „știi, eu sînt foarte mîndru de colegii mei – nu toți au ajuns să aibă funcții înalte însă toți și-au dat seama de lu­cru­rile importante; au terminat studii superioare, muncesc în domeniu și au familii de care au grijă. Am crescut frumos”.


***

Andrei: „Domnul Victor Geangalău a fost apropiat de mine. A fost și es­te tată pentru o mie și ceva de oa­meni care au trecut prin mîinile lui.”

Alexandra: „Mîine este ziua domnului Victor Geangalău și trebuie să-l sun neapărat. Doamne, deja de la fi­nalul lunii noiembrie eu știu că pe data de opt decembrie este ziua du­mnealui și abia aștept să-l sun! Știi, relația mea cu el a devenit tot mai apropiată, cu cît am înaintat în vîr­stă și mi-am dat seama că le­gă­tura asta a noastră e ca o plasă de sal­vare pen­tru mine, în multe mo­mente.”

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al II-lea la Tehnici de producție editorială în presa scrisă, multimedia și audiovizual, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top