Țara din afara ei

Eram într-un microbuz și mergeam spre hotel, cu oameni din București, Cluj, Galați, Iași și Chișinău. Toată ziua de întîi decembrie se vorbise despre cum o să se-aprindă lu­minițele și-o să înceapă tîrgul de Crăciun, dar cum de fapt bradul din piața care se pre­supunea să înconjoare tîrgul de la Chișinău n-ajunsese acolo, așa că nu fusese nici îm­po­dobit. Îl blocaseră în vamă și-aștepta acolo, în timp ce el era așteptat în capitală. Oame­nii nu vorbeau. În autobuz era cald, prea cald pentru toate hainele groase de iarnă cu care ne pregătiserăm să înfruntăm gerul din Mol­dova. Nu fusese nici măcar ger, ci un soare cu dinți, care mușca din cer cînd și cînd, par­că plictisit de-atîta treabă. Se simțea o stin­ghe­reală, mă gîndeam la cum n-avem nimic în comun în afară de meseria asta pe care încercăm să ne-o ușurăm prin legături și-atît; cum nu sîntem confortabili să dialogăm prea mult și cum fiecare stă și se gîndește, probabil acasă.

Șoferul, un bătrînel mereu confuz, cu o căciulă pătrată, de oaie, și c-o mustață ne­gri­cioasă grizonată pe alocuri, avea un smartphone pe bord și din cînd în cînd schimba melodia. La un moment în mașină a început să cînte „un trandafir crește la firida mea” și parcă pentru prima dată, pe ritmurile astea nici măcar românești, ci aromâne-mache­do­nești, măcar simțeam toți ceva comun – fie ea și-o stare comună de luare la mișto. „Dați mai tare, melodia asta a rupt nunțile-n două toată vara, în România.” Vocile au hăhăit din fața microbuzului pînă-n spate. Șoferul a dat mai tare și din scaunul din fața mea, de-o sin­gură persoană, un telefon ridicat în aer de două mîini își tot plimba camera cînd în față, cînd în spate.

Cînd am găsit wifi, înainte de „Parada mili­tară de Ziua Națională a României” am citit „Noi proteste în Piața Victoriei, sub titlul «Ro­mânia moare»”. Mi-am zis că-i totul cam dra­matic, nu moare nimeni. România se mută, doar, în alte țări, odată cu oamenii care plea­că din ea. M-am gîndit că nu acum e înce­pu­tul plecatului și că, de cînd sînt, tot știu pe cîte cineva cu cîte un părinte plecat, dacă nu cu amîndoi. Ce s-a schimbat pînă astăzi e forma plecatului ăsta; înainte plecau, mun­ceau și se întorceau cu bani la familie sau cu bani de investit într-o casă aici. Acum pur și simplu pleacă, pentru că „asta nu-i țară de făcut și crescut copii”. Pleacă știind din start că nu o să se mai întoarcă aici.

M-am gîndit și eu și mulți alți oameni din bula mea s-au gîndit să plece. Fie s-au amăgit că doar studiază și vin, fie au mers să lucreze vara și-au rămas acolo, fie au terminat facultăți, s-au îndrăgostit și-au plecat cu iubirile lor cu tot să-și facă familii în altă parte.

Toată generația asta amestecată, școlită prin programe Erasmus, învățată să vor­beas­că în public pe Facebook și cuplată pe Tin­der, a început să-și piardă energia de-a mai ți­ne în România viața ei. Însă, tot ea, în com­parație cu multe altele învățate cu țara, a în­ceput să se mîndrească cu ea, să poarte dra­pe­lul peste tot și să povestească oricui des­pre locurile din care vine. O ia cu ea și-o po­vestește, nefăcînd altceva decît (cum Tudor Vianu a spus) „așteptînd nedreptatea să obo­sească”.