Cum n-am devenit poet
Pastila de după 22 ianuarie 2018 Niciun comentariu la Cum n-am devenit poet 12Prima poezie am scris-o în clasele primare. Îmi amintesc și acum cît de mîndru am mers cu agenda pe care am scris, una cu coperți albastre, și i-am arătat bunicii prima mea operă. O poezie despre cărți, care rima ce-i drept, dar avea logica unui copil de opt sau nouă ani.
Bunica făcea cozonaci și colăcei pentru colindători. Era cu cîteva zile înainte de Crăciun, iar pînă să vină rudele în vizită am mai scris vreo cîteva. La fel de stîngace, dar de care eram deosebit de mîndru. Poeziile mele au fost subiectul întregului Crăciun și motivul de mîndrie al bunicilor mei. Abia așteptam să mai vină cineva în vizită și să-mi spună bunica să aduc agenda cu poezii.
Obiceiul de a scrie mi l-am păstrat pînă prin liceu, iar vreo cîteva încercări am avut și în facultate, dar se pierduse mîndria aceea, pe care o simțeam doar cînd bunica citea ce așterneam pe hîrtie. Nu am fost niciodată un poet prea talentat sau expresiv și nici poet nu prea am fost de fapt, dar am iubit mereu poezia și cărțile.
Recunosc, obiceiul de a scrie mi l-am pierdut odată cu primul calculator, așa că nu pot acuza tînăra generație că nu prea citește sau că „eul liric” aproape că a dispărut din licee. Scriam primelor mele iubite, trimiteam scrisori, aveam grijă să rescriu pînă toate rîndurile erau perfect paralele, iar fiecare literă suficient de rotundă și înclinată spre dreapta. Citisem eu undeva că acesta este semnul inteligenței. Mi-ar plăcea să mai văd tineri scriind poezii, scrisori sau chiar mici jurnale. Nu de dragul literaturii sau al limbii române, ci doar de dragul lor și al amintirilor care vor rămîne dincolo de hîrtie și cercurile de cerneală.
Adaugă un comentariu