Cum am ajuns să te iubesc

Am terminat un liceul care-i pur­ta numele, dar am crezut că n-o s-ajung vreodată să-l apreciez pe Mi­hai Eminescu. Profesorii, și nu doar cei de limba și literatura română, vorbeau prea mult despre el și nu conteneau să-i aducă laude de fie­care dată cînd se ivea vreo ocazie. I-am auzit poeziile interpretate în zeci de moduri, dar nimic nu-mi pu­tea stîrni interesul față de un poet despre care auzisem numai laude. Cînd, în clasa a XII-a, am început să studiem Luceafărul și am aflat că este inspirat din basme germane, nu mi-a mai păsat, pentru mult timp, de nicio altă scriere a lui Emines­cu.

Urma ca la mijlocul ultimului an de liceu să descopăr Glossa scri­să de același Mihai Eminescu, dar care suna cu mult mai diferit față de tot ceea ce citisem pînă în acel moment. Subliniasem în întregime prima și ultima strofă și mă uitam satisfăcută la bucățile de text acope­rite în evidențiator galben. Nu-mi venea să cred că poetul pe care îl detestam cu două luni în urmă, de­venise, în doar cîteva momente, unul dintre poeții mei preferați. Timp de cîteva zile mi s-au încurcat în cap versuri din Glossă și Odă(în metru antic). Au urmat săptămîni întregi în care am continuat să caut texte scrise de el, ajungînd să-i citesc pî­nă și textele în proză.
Prea multă laudă devine, adesea, un motiv pentru lipsa de curio­zitate. În momentul în care ceva este scos în evidență pentru prea mult timp, publicul devine plictisit și lip­sit de orice urmă de curiozitate. Pen­tru mine, Mihai Eminescu a fost una dintre victimele acestui tip de gîndi­re.

Mi-am spus că nu merită și chiar am refuzat să-l citesc pînă în momen­tul în care am reușit, într-un final, să-i parcurg textele cu alți ochi și să văd că și el este un „sărman Dio­nis”.

de Claudia PINCOVSKI