Omul-literatură
1001 de chipuri 22 ianuarie 2018 Niciun comentariu la Omul-literatură 48„Rețin efectiv cote – ies așa, din mintea mea pur și simplu, cînd aud numele cărții. Știu să-ți spun că la cota 42-917 este cartea aceea”, spune femeia din viaţa mea. Nicoleta Duca zîmbește continuu. Zîmbea și înainte să-i cer să-mi povestească despre carte, cît timp i-a dat unei studente încotroșmate două dicționare mari și grele, sub greutatea cărora fata, cu un zîmbet ușor chircit, și-a coborît mîinile puțin mai aproape de pămînt și i-a mulțumit.
În ’97 a venit la filiala centrală a bibliotecii universitare, unde, timp de o lună, a lucrat la Serviciul Administrativ. După aceea, au mutat-o în Corpul A, la filiala Bibliotecii de Fizică, unde n-a stat decît patru luni. În decembrie, a început să lucreze aici, la Biblioteca de Filozofie și anul trecut „chiar aici, am împlinit 20 de ani de bibliotecă”. Are un pulover roșu, unghiile asortate și, de cîtă vreme-mi povestește despre bibliotecă, stă sprijinită ușor de un birouaș și gesticulează. Părul șaten închis e tăiat scurt, elegant, pe umeri, iar în contrast cu ochii frumoși, albaștri, poți să pleci de-aici și fără carte, dar convins c-ai văzut unul dintre cele mai frumoase lucruri. „Toți prietenii mei îmi spun: «Nicoleta, ești o fericită!» și așa e. Vin cu plăcere la locul de muncă în fiecare zi; nici măcar o oră nu simt că lucrez.” Toată iubirea asta mare de carte a moștenit-o de la mama ei, care a avut grijă ca Nicoleta să aibă în casă o bibliotecă mare-mare, cu toate soiurile de cărți în ea. Așa a ajuns ca, urmîndu-i modelul, să aibă în cele două camere ale ei pereții plini de cărți. „M-am trezit, într-o bună zi, că aveam trei exemplare ale aceluiași volum sau aceleași volume, dar din colecții diferite; așa că le-am luat, le-am organizat în cutii, și le-am donat bibliotecii”, spune Nicoleta în timp ce-și plimbă privirea prin sală.
Prin pereții mari de sticlă, Nicoleta a văzut tot felul de studenți care-au intrat în sala de lectură de la Filozofie și, întorcîndu-se zi de zi, a început să le învețe numele, să-i știe pe fiecare după facultate și să țină minte cărțile pe care și le doresc. „E o satisfacție deosebită să vezi că sînt generații de studenți care termină facultatea și vin apoi la mine cu soția, cu copilul…” Ține minte o studentă de la Litere care, în cei patru ani de facultate, a venit la sala de lectură aproape în fiecare zi. Știe că s-a cunoscut aici cu un băiat de la Filozofie și că acum s-au căsătorit și că amîndoi sînt profesori, într-o localitate de lîngă Iași.
„La proteste m-am întîlnit tot cu un cuplu de studenți și-a fost așa o bucurie să-i întîlnesc!”, spune și chicotește, trimițînd spre mine parcă un soi de valuri de energie pozitivă. Te uiți la ea, o îndrăgești, și, urmînd-o printre rafturile mari pline de cărți din depozit, crezi că-i eroina dintr-un film Disney, în care super-puterea nu e altceva decît dragostea de lectură.
Adaugă un comentariu