Cafea cu o „torționară”

„Sadica Vida” a albit. Are 86 de ani și cum tremură încontinuu de la boală nu-ți dai seama dacă are emoții sau nu cînd se disculpă. Astăzi, în apartamentul ei vechi din Belgrad, cu pereții de-un galben umbrit de timp, femeia asta încă mai trăiește, deși mulți au dat-o moartă cu ani în urmă. E vie și încă lucidă. Vida nu a fost o femeie oarecare în tinerețea ei. Ar fi săvîrșit niște fapte de „glorie”, ce ar fi propulsat-o direct în scrierile despre torționari, călăi, schingiuitori în comunism, direct la definiția sadismului feminin. Astăzi recunoaște: a lucrat pentru Securitate, a fost dublu-agent pentru români și pentru iugoslavi, dar nu-și asumă torturile atribuite ei de mai mulți foști deținuți politici. Nu recunoaște nimic din descrierile făcute despre legendarul sadism de care ar fi dat dovadă. Scrierile despre torționarii comuniști o creionează însă altfel: o femeie de o cruzime neverosimilă, care ar fi patentat chiar, cu mîndrie, o metodă de schingiuire – bătaia repetată, cu creionul ori nuiaua peste testicule.

„Sadica Vida”. Așa apare în mai multe memorii bătrîna mică de statură, care-și tîrăște papucii de casă la fiecare pas pe care îl face. Lăsînd în urmă România care a definit-o ca „torționară”, astăzi Vida trăiește cu o pensie bună de aproape 700 de euro la Belgrad, pe o stradă centrală liniștită. A avut gînd de un gest altruist și și-a luat „băiat pe lîngă casă” un refugiat. Ca s-o ajute la treburi.

Condamnarea se amînă

Vida, originară din satul bănățean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” –, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele și țigările preferate să fie lungi și subțiri. „Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune deodată. Nu face referire prin asta la presupusele sale „aventuri” cu tortura prin beciurile Securității. Spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puțin decît „o simplă traducătoare din sîrbă”. Despre tortură: repetitiv „N-am auzit de așa ceva! Nu numai că n-am făcut eu, dar nici măcar n-am auzit ca bărbații să fi făcut așa ceva!”. Vida a făcut parte din securitatea românească și a vîndut secrete și pentru spionajul sîrbesc în timpul ăsta. „No, și?”, zice, surprinzător, femeia. A fost descoperită în 1949 și închisă pentru cîțiva ani în penitenciarul de la Mislea, cu o condamnare la moarte care nu a mai venit niciodată: s-a împăcat Tito cu Gheorghe Gheorghiu Dej și se pare că Vida era pe lista celor care au fost grațiați de regim. Ce-i drept, în România nu mai avea cum să rămînă: i se dusese vestea deja, chiar și pînă-n satul natal, despre cruzimea cu care ar fi torturat cît era agent. „Mie asta tot Securitatea mi-a făcut-o!”, susține azi Vida. „Ca să mă facă cu ou și cu oțet, că am dat secrete la sîrbi!”. Dovezi însă nu aduce. E doar ea și mai sunt cei pe care ea îi numește „alții o mie” care spun că da, într-adevăr, a fost printre cei care au bătut și torturat. Așa că preferă, ca și în trecut, să nu miște un deget în legătură cu asta. Uneori, se pare, pedepsele vin altfel, chiar și fără condamnare: atunci, în anii ’50, a fugit imediat în fosta Iugoslavie, unii spun de acelor deținuți care ar fi jurat să o omoare. Și de atunci a stat în țara vecină, mereu cu gînd să se întoarcă, dar nu a făcut-o însă niciodată.

Milorad, kosovarul refugiat în casa Videi Nedici, intră cîntînd pe ușă. Nu știe de renumele trist pe care femeia care l-a primit în casă îl are în țara ei de origine. Omul vrea să fie drăguț. Oferă suc, cireșe și înghețată. Vida privește pătrunzător cu ochii negri, așteptînd reacția, cît trage din țigara lungă și subțire. Despre presupusele victime ale torturii nu e dispusă să vorbească. Găsește timp, dincolo de asta, să spună o anecdotă: una, cum a luat în casă un cîine, i-a spus pe nume Miodrag, apoi a venit Milorad în apartament și atîta a mai încurcat numele între ele! Cînd îl făcea pe cîine om, cînd pe om cîine, așa că bărbatului a decis să-i spună simplu, doar Mi.

Andrei UDIȘTEANU