Îmbrățișarea dulce a ironiei

Trăim într-o lume a extremelor şi parcă niciodată nu s-a simțit mai puternic decît acum diferența dintre generații. Cei de vîrsta mea au crescut auzind cum tinerii din ziua de astăzi nu se mai compară cu cei de odinioară și că oricît s-ar fi străduit nu aveau să egaleze niciodată reușitele celor dinaintea lor. Astfel, am ajuns să nu mai suportăm să fim comparați cu alții. Fie că era vorba de note, de cumințenie sau de mofturile pe care le făceam la mîncare, nu exista pedeapsă mai mare decît să ni se spună că altcineva trebuie să ne servească drept exemplu. În adolescență ne-am ancorat atît de tare în a demonstra că nu ne mai pasă de asta încît se întîmpla de cele mai multe ori să facem exact opusul a ceea ce ni se reproșa, în speranța că umbra veșnic existentă deasupra capului nostru avea să se șteargă pur și simplu.

Cînd am ajuns la facultate am început să mă întreb dacă nu cumva am îmbrățișat atît de tare credința că cineva o să ne fie mereu superior, încît ne-am însușit-o drept scuză pentru a nu mai face nimic pentru idealurile noastre. Timp de trei ani, cît am fost studentă la Jurnalism, am asistat și o bună perioadă am și participat activ la nașterea unor plîngeri interminabile despre ineficiența cursurilor, despre lipsa de dotări ale catedrei și despre inexistența unor locuri în care să putem face practică. Știam cu toții că existau suficiente locuri în care să putem învăța cum se face presa scrisă sau ce înseamnă televiziunea și radioul, dar lașitatea sau lenea nu ne lăsau să ne părăsim zona de confort. Din anul meu, doar trei oameni s-au încumetat să facă practică la ziar și vreo doi au fost pentru o perioadă la radio. La sfîrșitul facultății, vreo zece puteau să-și învingă frica de a da telefon și de a documenta o știre și doar trei oameni din aproape 50 spuneau că vor să lucreze în presă.

Diferența asta care s-a tot făcut între generații nu ne-a împins pe mulți la autodepășire, așa cum s-ar fi sperat poate, nu ne-a făcut să ne uităm cu admirație la cei care au avut norocul să se nască înaintea noastră și nu ne-au insuflat dorința de a dori să le călcăm pe urme. Ne-am tăiat astfel, singuri, mai mult din ambiție, una dintre cele mai eficiente metode de a învăța cum se face meseria asta de la cei care poartă pe umeri avantajul cel mai mare – experiența. Mai trist în toată povestea asta nu e că cei mai mulți dintre noi iau drumul multinaționalelor după ce ies din facultate, pretinzînd că nu le place să facă ceva ce n-au încercat însă niciodată cu adevărat, ci că cei „dinaintea noastră” încep să se ducă și că prăpastia asta dintre noi s-a adîncit atît de tare încît nu mai avem timp să recuperăm. Odată duși, n-o să mai existe nimeni care să le ia locul.

Sursa foto