Șlagărele care au salvat seara de 8 martie

Indiferent de generaţia din care faci parte e imposibil să nu fi dansat măcar o dată pe „Ce seară minunată” sau să nu fi visat, în anii dulci ai adolescenței, că îți ții partenerul aproape, în timp ce vă legănați pe melodia „Sărut femeie mîna ta”, cîntată de Ion Suruceanu. Sub umbrela amintirilor s-a scurs și seara zilei de 7 martie, în Sala Gaudeamus a Casei de Cultură a Studenților, unde cîteva sute de oameni, unul mai dichisit ca altul, au cîntat și au dansat pe șlagărele maestrului Suruceanu, venit tocmai de la Chișinău pentru cele două reprezentații, ce au avut loc de la 17.30 și de la 20.00.

„Concertul special de ziua fe­me­ii”, după cum fusese anunțat, a în­ceput tocmai cu o suită de inter­pre­tă­ri ale solistelor Mariana Pisică, Cris­tina Vasopol și Luminița Vologa, ca­re au plimbat publicul nerăb­dă­tor printr-o mulțime de cîntece de dra­gos­te, șlagăre rupte din popor sau vreo melodie a anilor ‘80. Solistele au intrat și-au ieșit din scenă, în ro­chi­țe sclipitoare, cu paiete sau în porturi po­pulare tradiționale, fără să dea șan­sa celor din sală să-și uite gîndul în vreunul dintre deceniile înșirate pe portativ. Prin fața microfonului s-a perindat și solistul Mihai Anton, acom­paniat de orchestra de revistă și baletul Teatrului Muzical „Nae Leo­nard” și de dirijorul Nicolae Man­tu.

Mulțimea nu s-a arătat însă prea încîntată să asculte „Mărioară de la Gorj” și nici nu s-a trezit din ușoara la­tență atunci cînd Mihai Anton a ți­pat „Aoleu, ce ploaie vine de la Cluj”, încurajîndu-i să-l urmeze. Sa­la a răsunat însă cînd de după cor­tină a apărut Ion Suruceanu, îmbră­cat în costum și purtînd pe cap o pă­lărie de culoarea grînelor arse de soa­re. „Sărut femeie mîna ta” a fost pri­ma melodie care s-a cîntat odată cu intrarea în scenă a maiestrului, care după ce-a fredonat primele versuri a coborît în sală, însoțit de ropotele de aplauze ale oamenilor. Artistul a stră­bătut încăperea cîntînd, strîngînd mîinile și îmbrățisîndu-i pe toți cei care-i ieșeau în cale. Vreo două doa­m­ne mai curajoase i-au cerut să fa­că cîteva poze împreună, așa că timp de cîteva minute mulțimea strîn­să deja după el, ca într-un alai de nuntă, a stagnat cuminte undeva în spatele sălii. Cînd Ion Suruceanu a urcat din nou pe scenă, fiecare și-a căutat locul în sală, cu ochii veșnic ațintiți spre scenă, ca nu cumva să ra­teze ceva din ce se întîmplă. „Am crezut că odată cu anii vine și min­tea, dar nu la toți”, spune Ion Suru­cea­nu, spre amuzamentul tuturor, în în­cer­carea de a-și introduce una dintre melodiile adaptată și-n ita­lia­nă, „Amo­re mio”, pe care o înca­drea­ză în categoria „remix”.

Celentano din Moldova

Oamenii încep să se legene în scaune, ținînd ritmul pieselor și fre­donează energic atunci cînd sînt interpretate melodii pe care le cu­nosc. Ion Suruceanu spune poves­tea fiecărei melodii înainte s-o cînte și publicul îl ascultă în tăcere, avîntîndu-se din cînd în cînd să facă supo­ziții despre ce urmează. Pe rîndu­ri­le din spate, o femeie cu șuvițe roș­ca­te strigă cu siguranță în voce, „O seară minunată”, de fiecare dată cînd se face trecerea de la o piesă la alta și oftează dezamăgită cînd vede că nici de data asta n-a ghicit. „Mi s-a spus la început Celentano din Moldova, deși eu n-am avut niciodată inten­ția de a-l copia pe marele cîntăreț italian, Adriano Celentano”, adaugă Ion Su­ruceanu, înainte de a începe melodia „Luna, Luna”, care reușește să facă publicul să cînte cu putere, aco­perindu-l aproape în totalitate.

O femeie cu părul castaniu își sună sora pe Facebook și se chinuie să întoarcă ecranul telefonului în așa fel încît să-l surprindă și pe cîn­tăreț, dar să se vadă și pe mama sa, care dă din mîini în speranța că o s-o determine să scurteze conver­sa­ția și astfel o să mai reducă din aten­ția care s-a proiectat brusc asu­pra lor.

Seara s-a consumat repede, pier­zîndu-se printre cele mai cunoscu­te piese din repertoriul lui Ion Suru­ceanu, precum „Numai tu”, „Tu și Eu” sau „În gara cea pustie”. După o prelungire a așteptării, boxele au ră­sunat în cele din urmă pe instrumentalul de la „Ce seară minu­na­tă”, făcînd oamenii să se prindă într-o horă a amintirilor pierdute și regă­si­te printre scaunele roșii de cati­fea, alături de unul dintre oamenii care le-a fost martor la naștere.