Cristian Tudor Popescu: „Filmul «The Shape of Water» atinge granitele penibilului”

„The Shape of water” este într-adevăr filmul anului 2018?

În niciun caz. Avem exact ca anul trecut, o ne­dreptate flagrantă la Oscar. Anul trecut spu­­­neam că „Lu Lu”, a bătut-o pe „La La”. A­dică „Moonlight” a fost filmul considerat cel mai bun, în dauna excepționalului „La La Land” a lui Damien Chazelle, pe bază de co­rectitudine politică. Ba chiar mai mult de a­tît, pe bază de sfidare în materie de astfel de su­biecte. Singurul merit al acelui film era că per­sonajul negru și, pe deasupra, mai era și ho­mosexual. Anul acesta asistăm la același tip de nedreptate, căci singurele „calități” ale filmu­­lui „The Shape of Water” sînt femeia de cu­loa­re, care pe deasupra mai are și un bărbat be­țiv și laș, tot negru. Ea este prietenă cu o fe­me­ie albă cu dizabilități, mută, care intră în re­la­ție cu un marginal, cu un asuprit, adică o­mul-amfibie. Regizorul Guillermo del Toro a a­juns să pronunțe și enormita­tea că omul-amfibie îl re­pre­zintă pe el în su­fe­rin­țe­le îndurate atunci cînd a părăsit Mexicul și a a­juns în Statele U­nite. A­tinge granițele pe­­­nibilului pînă spre gro­tesc acest film, din pă­­cate pentru Gu­iller­mo del Toro, care a re­a­lizat o capodoperă a cinematografiei din toa­te timpurile, „Labirintul lui Pan”, care a lu­at premiul pentru cel mai bun film stră­in.„The Shape of Water”, sau dacă vreți „The Shame of Water”, este o colecție de clișee ab­solut jenantă, fără vreun pic de originalita­te. Dacă ne uităm, de pildă, la „Creature from the Black Lagoon” îl vom găsi pe omul pește din fluviul Amazon. Cu trăsături, machiaj și ca­u­ciuc este foarte asemănător cu personajul nos­tru, numai că aici este ceva mai umanizat pen­tru că trebuie să întrețină relații sexuale cu fe­meia mută. Asta este idea dărîmătoare, ge­ni­ală a regizorului. Greu de suportat nivelul es­tetic la care coboară Guillermo del Toro și pen­tru că este vorba de omul-amfibie aș spu­ne că nivelul ăsta este, după cum spune o expresie a pușcașilor marini americani, mai jos decît rahatul de balenă. De asemenea, dacă ne uităm la un montaj făcut cu sec­ven­țe din „Splash”, un film din 1984, cu Tom Hanks și cu Daryl Hannah, pus în paralel cu sec­ven­țe din „The Shape of Water”, ne cocoșăm de rîs. Secvența finală, îmbrățișarea aceea, e a­ce­eași, copiată din „Splash”.

Credețï că producţiile premiate în ultimii ani au început să se încadreze într-un anumit tipar?

Da, așa este trendul acolo. Sînt niște oa­me­ni­ care impun asta și în America fun­cțio­nea­ză o propagandă foarte eficientă în di­rec­ția asta. Asta n-ar fi o problemă, în ultimă in­stanță, dacă nu s-ar confunda esteticul cu e­ti­cul. Asta este problema. N-ai decît să susții drep­turile persoanelor LGBT, ale personel­or defavorizate, ale negrilor, ale femeilor a­bu­za­te. E foarte bine, dar de ce trebuie un film să pri­mească un premiu pe bază de subiect și nu pe bază de valoare artistică? În momentul în care considerăm că un film e bun pentru că a­re ingredientele acestea sociale, de corectitu­­dine politică, și astfel trebuie să o ia înaintea unor filme cu o valoare superioară din punct de vedere artistic, la toate capitolele cum sînt „Dunkirk” și, mai ales, „Three Billboards ou­t­side Ebbing, Missouri”, atunci chiar nu e în re­gulă. „Three Billboards outside Ebbing, Mi­sso­uri” are cel mai bun scenariu pe care l-am văzut eu în ultimii ani. Excelent, închegat, cu tranziții dificile! De pildă Sam Rockwell, în rol secundar, polițistul care la început este de­testabil, rasist, agresiv, și care e foarte con­vin­gător în acest rol, reușește să fie la fel de con­vingător cînd se transformă într-un polițist is­cusit, conștient și umanist chiar, la sfîrșitul fil­mului. Asta este un lucru foarte dificil. De a­semenea, premiul pentru cel mai bun scena­riu trebuia să îl ia „Three Billboards outside Ebbing, Missouri”, căci nu avea concurență re­ală, dar l-a luat „Get Out”, un horror mo­dest, făcut tot după principiul unui negru ca­re iubește o albă. Problema este această ne­drep­tate care se face unor filme valoroase, pen­tru c-au existat în această selecție filme va­loroase, precum „Dunkirk”, „Three Bill­boar­ds outside Ebbing, Missouri”, „Loveless”, „The Square”, „On Body and Soul”.

Cum ar trebui să fie regîndite criteriile de acordare a premiilor?

Regulile sînt bune, dar sînt aplicate prost. Nu se ține seama de componenta artistică în primul rînd și ar trebuie să se țină seama nu­mai de asta. Acest Oscar nu este un festival al filmelor cu temă, tiparul de premiere este ca la un festival tematic. Dacă avem un festival cu filme pe teme feministe sau filme pe pro­bleme rasiale, da, acolo sînt posibile astfel de alegeri și sînt chiar necesare, căci trebuie să se ia în considerare pe lîngă sistemul estetic și cel etic. Dacă se cere ca filmul să se ocupe de problemele acestea, asta ne interesează, as­ta considerăm noi că e important și premiem pe cine reflectă mai bine astfel de probleme, dar Oscarul nu are astfel de precizări. El este un fes­tival general, pentru filme valoroase ar­tis­tic și nu poți să dai premiul pe bază de te­mă, fabulă. Acum se folosește Oscarul în scop so­cio-politic.

Cum vi s-au părut alegerile pentru cea mai bună actriță în rol principal și pentru cel mai bun actor în rol principal?

Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal chiar i se cuvenea lui Frances Mc­Dor­mand, pentru că a fost extraordinară, în­să pentru cel mai bun actor a fost ca și cum ai fi lăsat un chior să conducă în țara orbilor. A fost o ediție cu roluri principale masculine slă­­buțe, cu nume puse de umplutură. De e­xem­plu, Denzel Washington, actor foarte bun, dar care acum a ajuns la un grad de stag­na­re, avînd și o vîrstă înaintată și care a fost in­tro­dus cu „Roman J Israel, Esq”, firește un a­vo­cat negru care se luptă cu nedreptățile. Cel ca­re a luat premiul este Gary Oldman pentru „Dar­kest Hour”. Trebuia să-i dai lui măcar pen­tru cît s-a canonit cu machiajul și cu ra­sul în cap în fiecare dimineață. A fost o direcție gre­șită, după părerea mea, modul în care a a­bordat rolul, un actor de altfel bun, dar care a­ici a făcut un fel de imitație, de maimuțărire al lui Churchill . I-a imitat ticurile, mișcările, ma­chiajul, a încercat să fie cît mai asemănător fi­zic cu Churchill. Greșit, după părerea mea. Mult mai bine a făcut-o anul trecut, într-un film intitulat sec „Churchill”, un actor brita­­nic, Brian Cox, care s-a concentrat, îm­pre­u­nă cu scenaristul și cu regizorul, pe com­por­ta­men­­tul și pe greșelile mari făcute de Chur­chill. Dincoace e un film de propagandă, un film de înălțare patriotică, cu o secvență em­blematică ficțională, în care Churchil, ca să ca­pete curaj în decizia lui de a se bate cu Hit­ler, se întîlnește cu cetățenii britanici într-un va­gon de metrou, adică tot cu un negru, un bă­trîn. Însă „Churchill” este un film istoric cu a­devărat, o reconstituire istorică realistă și des­tul de dură cu personajul Churchil.

Interviu cu Cristian Tudor Popescu, jurnalist.

de Andreea Anton