Frizerul care tunde cu zece foarfece

Povești fără timbru Niciun comentariu la Frizerul care tunde cu zece foarfece 144
Frizerul care tunde cu zece foarfece

Ionuț Muscu a trăit toată viața într-un centru de plasament, iar la 18 ani a fost nevoit să părăsească instituția care i-a fost casă întreaga copilărie și întreaga adolescență, trezindu-se pe drumuri, fără vreun sprijin, fără bani sau un loc de muncă. A trăit pe străzi în primele luni de la plecarea din centrul de plasament, însă a avut norocul ca cineva să-i ofere o șansă și așa a ajuns să lucreze într-o frizerie. Acum este căsătorit, are trei copii cărora încearcă să le ofere tot ce el nu a avut, dar și propria afacere, un micuț salon de cartier, care aduce singurul venit al familie. O familie care stă pe umerii lui Ionuț, căci soția sa, care are probleme cu vederea, a copilărit și ea tot într-un centru de plasament.

Copiii instituționalizați din Ro­mânia par a avea destinul pe­cet­lu­it imediat ce soarta îi aduce aici. Mar­ginalizați de societate, cei mai mul­ți ajung după vîrsta de 18 ani să nu­meas­că „acasă” străzile, canalele sau scările de bloc. De puțini ani au a­pă­rut organizațiile care le vin în ajutor, care se interesează de soarta acesto­ra și care încearcă să le ofere alterna­tive la viața de pe străzi. Însă cei ca­re au părăsit casele de copii în anii ’90 nu au avut parte de acelaşi tra­ta­­ment, s-au trezit pur și simplu ai ni­­mănui, fără să intereseze pe ci­ne­va da­că au unde pune capul noap­tea, da­că sînt pregătiţi să plătească o chi­rie, să obţină un loc de muncă.

Cei mai mulţi ajung să doarmă pe străzi sau prin centrele de noap­te pentru că, atunci cînd sînt în gri­ja statului, nimeni nu îi învaţă cum să te pregăteşti pentru viaţă sau că tre­buie să munceşti pentru a avea ce mînca. Extrem de puţini sînt cei ca­re reuşesc să „evadeze“ din în­chi­soa­rea în care au nimerit fără a a­vea vreo vină.
Ionuț Muscu a reușit să facă as­ta, însă nu fără a trece prin gre­u­tăţi. A luptat pentru tot ce a reușit să re­a­lizeze astăzi și a avut norocul să în­tîlnească oameni care i-au întins o mî­nă de ajutor atunci cînd s-a îm­pot­molit.

200 de tunsori în primasa zi ca frizer

Ionuţ are 39 de ani şi i-a plăcut din totdeauna să tundă, încă de cînd a căzut pe umerii lui sarcina de a-și tunde colegii din centrul de plasament. Așa a învățat, de unul singur, încă de la vîrsta de 14 ani, făcînd „prac­tică” pe colegii săi. Foar­fe­ce­le i-a fost pus în mînă de femeia de ser­viciu de la centru, care i-a explicat cum trebuie să profeseze. Așa a a­juns să tundă în prima zi din viața lui pînă nu și-a mai simțit mîinile. Mai bine de 200 de copii au trecut prin mîinile sale la început de an șco­lar.

Acum îl supără orice fir de păr ca­re nu stă așa cum ar trebui și vrea ca frizurile pe care le face să fie me­reu perfecte. Nu face rabat de la ca­litate și își dorește ca fiecare client să se ridice de pe scaunul său mul­țu­mit. Atunci însă, la 14 ani, și-a tuns co­legii „ca pe oi”, care în scări, ca­re cu fire mai lungi, care chilug. Cu a­nii a învățat însă să tundă din ce în ce mai bine și chiar a prins drag de me­seria pe care nu și-a ales-o la în­ce­put. Prietenii îi spun „Jhon, mîini de foarfece” și se mîndrește cu asta. A fost chiar și la „Românii au talent”, unde a tuns „cu zece foarfece de­o­da­tă”.

După ce a ajuns pe străzi, la vîr­s­ta de 18 ani, a încercat să se angaje­ze. A fost refuzat de mai multe ori, în­să nea Gelu a fost cel care l-a pri­mit la frizeria sa. A vrut musai să tun­dă, mai ales că era și singura abilitate pe care a deprins-o cît timp a stat în cen­trul de plasament.

John, mîini de foarfece

Încă de cînd s-a angajat și-a do­rit însă un loc al său, o afacere a sa și a început să strîngă bani pentru a-și îndeplini visul. Acum are o frize­ri­e în zona stației Pădurii, – „John Sty­le”, mică și cochetă. Nu arată ca ma­rile saloane din centrul orașului, dar e mereu curată ca o farmacie și e a lui. Vorbește mereu de Dum­ne­zeu, „cel care i-a dat puterea de a trece pes­te toate momentele dificile”.

Crede că doar cu ajutorul di­vi­ni­tății a ajuns pînă aici, să fie tatăl a trei copii, să aibă o afacere a sa și chiar un apartament. Locuința a primit-o recent de la Primărie, însă s-a mu­tat în ea abia după ce a investit toți ba­nii pe care îi adunase vreme de cîți­va ani. În casă nu era nici măcar o chi­uvetă, iar pereții erau crăpați și mu­cegăiți. Acum casa sa pare des­prin­să din cataloagele pentru re­a­me­najări, ba chiar a încercat să re­no­veze și prin scara blocului și a re­u­șit să-i convingă pe ceilalți locatari ai lo­cuințelor sociale să păstreze li­niș­tea și curățenia. A devenit un exemplu pentru toată lumea, iar recent, în ur­mă cu aproape două săptămîni, a fost vizitat de către amasadorul A­mericii, care a venit împreună cu re­prezentanții unei asociații din Ba­ia Mare care i-a oferit sprijin financiar. Ambasadorul a fost impresio­nat de tot ce a reușit să realizeze Io­nuț și chiar i-a promis că va trece pe la salonul său pentru a se tunde.

Nu se plînge niciun moment de tot ce a trebuit să înfrunte și nici de faptul că greutățile casei cad tot pe u­merii săi. Soția sa, care doar re­u­șeș­te să distingă umbre, depinde de a­jutorul său și de cel al surorii sale, cum­nata lui Ionuț. Aceasta mai tre­ce pe la ei și le face mîncare, însă toa­te celelalte treburi din gospodărie tre­buie să le facă tot Ionuț.

Model pentru copiii instituționalizați

De cînd are deschisă frizeria a în­cercat ca, la rîndul său, să-i ajute pe cei din centrele de plasament. Pe u­nii îi tunde fără bani, pe alții în­cear­că să-i ajute cu sfaturi, iar pe unii a în­cercat să-i învețe să tundă și chiar i-a angajat la frizeria lui. Astfel, spu­ne el, chiar dacă nu i-a putut ține pen­tru mult timp, la plecarea de la sa­lonul său aveau măcar o carte de mun­că care să le servească la an­ga­jarea în altă parte.

Cînd vorbește de cei pe care i-a întîlnit și a încercat să-i ajute de cînd și-a deschis salonul de frizerie, a­min­tește și de un tînăr care fugise de acasă și care se certase cu bunicii. Îmi spune că și-ar fi dorit să aibă mă­car bunici care să-l sfătuiască, cu ca­re să vorbească, pe cineva pe care să-i fi avut aproape înainte să-și facă pro­pria familie. De aceea nu ezită ni­ciodată să-i certe pe cei care nu se în­țeleg cu părinții sau care nu le a­cor­dă respect, pentru că știe foarte bi­ne cît de dureros este atunci cînd a­ceș­tia lipsesc.

El este unul dintre tinerii care au plecat dintr-un centru de plasament și se simte norocos că a primit ajuto­­rul multor oameni pe care i-a întîlnit în decursul anilor. Îmi explică însă că mereu a încercat să demonstre­ze că merită acel ajutor.

Chiar și a­cum, după ce a primit locuința socială de la Primărie, se mîn­drește cu faptul că a încercat să le demonstreze a­ces­tora că pre­țu­ieș­te lucrul primit și de aceea s-a grăbit să renoveze ca­me­re­le și să păstreze to­tul curat, con­di­ții despre care spu­ne că nu le-a avut ni­ciodată pînă a­cum.

Autor:

Andrei Mihai

Secretar de redacție la Opinia studențească, student în anul al II-lea la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” , secția Teologie Didactică de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top