Frizerul care tunde cu zece foarfece
Povești fără timbru 3 aprilie 2018 , de Andrei Mihai Niciun comentariu la Frizerul care tunde cu zece foarfece 144Ionuț Muscu a trăit toată viața într-un centru de plasament, iar la 18 ani a fost nevoit să părăsească instituția care i-a fost casă întreaga copilărie și întreaga adolescență, trezindu-se pe drumuri, fără vreun sprijin, fără bani sau un loc de muncă. A trăit pe străzi în primele luni de la plecarea din centrul de plasament, însă a avut norocul ca cineva să-i ofere o șansă și așa a ajuns să lucreze într-o frizerie. Acum este căsătorit, are trei copii cărora încearcă să le ofere tot ce el nu a avut, dar și propria afacere, un micuț salon de cartier, care aduce singurul venit al familie. O familie care stă pe umerii lui Ionuț, căci soția sa, care are probleme cu vederea, a copilărit și ea tot într-un centru de plasament.
Copiii instituționalizați din România par a avea destinul pecetluit imediat ce soarta îi aduce aici. Marginalizați de societate, cei mai mulți ajung după vîrsta de 18 ani să numească „acasă” străzile, canalele sau scările de bloc. De puțini ani au apărut organizațiile care le vin în ajutor, care se interesează de soarta acestora și care încearcă să le ofere alternative la viața de pe străzi. Însă cei care au părăsit casele de copii în anii ’90 nu au avut parte de acelaşi tratament, s-au trezit pur și simplu ai nimănui, fără să intereseze pe cineva dacă au unde pune capul noaptea, dacă sînt pregătiţi să plătească o chirie, să obţină un loc de muncă.
Cei mai mulţi ajung să doarmă pe străzi sau prin centrele de noapte pentru că, atunci cînd sînt în grija statului, nimeni nu îi învaţă cum să te pregăteşti pentru viaţă sau că trebuie să munceşti pentru a avea ce mînca. Extrem de puţini sînt cei care reuşesc să „evadeze“ din închisoarea în care au nimerit fără a avea vreo vină.
Ionuț Muscu a reușit să facă asta, însă nu fără a trece prin greutăţi. A luptat pentru tot ce a reușit să realizeze astăzi și a avut norocul să întîlnească oameni care i-au întins o mînă de ajutor atunci cînd s-a împotmolit.
200 de tunsori în primasa zi ca frizer
Ionuţ are 39 de ani şi i-a plăcut din totdeauna să tundă, încă de cînd a căzut pe umerii lui sarcina de a-și tunde colegii din centrul de plasament. Așa a învățat, de unul singur, încă de la vîrsta de 14 ani, făcînd „practică” pe colegii săi. Foarfecele i-a fost pus în mînă de femeia de serviciu de la centru, care i-a explicat cum trebuie să profeseze. Așa a ajuns să tundă în prima zi din viața lui pînă nu și-a mai simțit mîinile. Mai bine de 200 de copii au trecut prin mîinile sale la început de an școlar.
Acum îl supără orice fir de păr care nu stă așa cum ar trebui și vrea ca frizurile pe care le face să fie mereu perfecte. Nu face rabat de la calitate și își dorește ca fiecare client să se ridice de pe scaunul său mulțumit. Atunci însă, la 14 ani, și-a tuns colegii „ca pe oi”, care în scări, care cu fire mai lungi, care chilug. Cu anii a învățat însă să tundă din ce în ce mai bine și chiar a prins drag de meseria pe care nu și-a ales-o la început. Prietenii îi spun „Jhon, mîini de foarfece” și se mîndrește cu asta. A fost chiar și la „Românii au talent”, unde a tuns „cu zece foarfece deodată”.
După ce a ajuns pe străzi, la vîrsta de 18 ani, a încercat să se angajeze. A fost refuzat de mai multe ori, însă nea Gelu a fost cel care l-a primit la frizeria sa. A vrut musai să tundă, mai ales că era și singura abilitate pe care a deprins-o cît timp a stat în centrul de plasament.
John, mîini de foarfece
Încă de cînd s-a angajat și-a dorit însă un loc al său, o afacere a sa și a început să strîngă bani pentru a-și îndeplini visul. Acum are o frizerie în zona stației Pădurii, – „John Style”, mică și cochetă. Nu arată ca marile saloane din centrul orașului, dar e mereu curată ca o farmacie și e a lui. Vorbește mereu de Dumnezeu, „cel care i-a dat puterea de a trece peste toate momentele dificile”.
Crede că doar cu ajutorul divinității a ajuns pînă aici, să fie tatăl a trei copii, să aibă o afacere a sa și chiar un apartament. Locuința a primit-o recent de la Primărie, însă s-a mutat în ea abia după ce a investit toți banii pe care îi adunase vreme de cîțiva ani. În casă nu era nici măcar o chiuvetă, iar pereții erau crăpați și mucegăiți. Acum casa sa pare desprinsă din cataloagele pentru reamenajări, ba chiar a încercat să renoveze și prin scara blocului și a reușit să-i convingă pe ceilalți locatari ai locuințelor sociale să păstreze liniștea și curățenia. A devenit un exemplu pentru toată lumea, iar recent, în urmă cu aproape două săptămîni, a fost vizitat de către amasadorul Americii, care a venit împreună cu reprezentanții unei asociații din Baia Mare care i-a oferit sprijin financiar. Ambasadorul a fost impresionat de tot ce a reușit să realizeze Ionuț și chiar i-a promis că va trece pe la salonul său pentru a se tunde.
Nu se plînge niciun moment de tot ce a trebuit să înfrunte și nici de faptul că greutățile casei cad tot pe umerii săi. Soția sa, care doar reușește să distingă umbre, depinde de ajutorul său și de cel al surorii sale, cumnata lui Ionuț. Aceasta mai trece pe la ei și le face mîncare, însă toate celelalte treburi din gospodărie trebuie să le facă tot Ionuț.
Model pentru copiii instituționalizați
De cînd are deschisă frizeria a încercat ca, la rîndul său, să-i ajute pe cei din centrele de plasament. Pe unii îi tunde fără bani, pe alții încearcă să-i ajute cu sfaturi, iar pe unii a încercat să-i învețe să tundă și chiar i-a angajat la frizeria lui. Astfel, spune el, chiar dacă nu i-a putut ține pentru mult timp, la plecarea de la salonul său aveau măcar o carte de muncă care să le servească la angajarea în altă parte.
Cînd vorbește de cei pe care i-a întîlnit și a încercat să-i ajute de cînd și-a deschis salonul de frizerie, amintește și de un tînăr care fugise de acasă și care se certase cu bunicii. Îmi spune că și-ar fi dorit să aibă măcar bunici care să-l sfătuiască, cu care să vorbească, pe cineva pe care să-i fi avut aproape înainte să-și facă propria familie. De aceea nu ezită niciodată să-i certe pe cei care nu se înțeleg cu părinții sau care nu le acordă respect, pentru că știe foarte bine cît de dureros este atunci cînd aceștia lipsesc.
El este unul dintre tinerii care au plecat dintr-un centru de plasament și se simte norocos că a primit ajutorul multor oameni pe care i-a întîlnit în decursul anilor. Îmi explică însă că mereu a încercat să demonstreze că merită acel ajutor.
Chiar și acum, după ce a primit locuința socială de la Primărie, se mîndrește cu faptul că a încercat să le demonstreze acestora că prețuiește lucrul primit și de aceea s-a grăbit să renoveze camerele și să păstreze totul curat, condiții despre care spune că nu le-a avut niciodată pînă acum.
Autor:
Secretar de redacție la Opinia studențească, student în anul al II-lea la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” , secția Teologie Didactică de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Adaugă un comentariu