Nu consider că biografia mea este atît de spectaculoasă încît să scriu despre ea
Microfonul de serviciu 25 aprilie 2018 Niciun comentariu la Nu consider că biografia mea este atît de spectaculoasă încît să scriu despre ea 65Octavian Soviany a iubit literatura de cînd se știe. În familia sa se citea tot timpul și cînd nu se citea, avea el grijă să-i convingă pe ai săi că trebuie s-o facă. Cu frazele s-a jucat tot în copilărie, cînd nu știa să scrie decît cu litere mari, de tipar, pe care le aranja conștiincios lîngă desene ca să dea naștere unor piese de teatru și mai apoi unor poeme. Proză a început să scrie abia după 50 de ani, cînd s-a apucat să schițeze niște poezii care s-au transformat apoi, fără să-și dea seama, într-un roman. După ce și-a învins teama de a nara și-a găsit, după cum mulți tind să creadă, „un izvor nesecat de inspirație pentru povești”, scriitorul Octavian Soviany a publicat cinci romane, pe care le-a adăugat celor 15 volume de poezie și articolelor de critică literară.
Prima dată cînd ați scris poezie erați în clasa a treia și ați compus patru poezii despre anotimpuri, despre care spuneaţi că au ieşit ca „un fel de Vasile Alecsandri, dar mult mai prost”. Știați încă de pe atunci că veți scrie?
Atunci cînd am scris cele patru poezii cu anotimpurile, categoric nu. Pînă atunci scrisesem altceva – povești sau chiar piese de teatru. Dar cum erau ele? Poveștile se confecționau așa: se lua un caiet gros și, mai întîi, se făceau niște desene; mai apoi se compunea cîte o poveste pentru fiecare desen. Numai că autorul era semi-analfabet, nu cunoștea decît literele de tipar și poveștile erau conturate așa. Ce oi fi scriind eu în poveștile acelea n-am nici cea mai mică idee, fiindcă, din păcate, arhivele familiei nu păstrează nimic de atunci. Apoi am scris și piese de teatru. Pentru ele se făcea mai întîi o listă de personaje, foarte, foarte lungă, după care se descria un decor și lucrurile se opreau de regulă aici. Poeziile respective le-am scris exact în clasa a III-a cînd, după multe și mari chinuri, reușisem să învăț și scrisul de mînă și s-a întîmplat să fiu într-o zi bolnav și să nu mă duc la școală. Și m-am gîndit: „oare ce să fac? Ia, niște poezie”. Și-am făcut niște poezioare, probabil pe litere, cu cele patru anotimpuri, fiindcă primii autori care m-au influențat pe mine au fost Alecsandri și Bolintineanu. Mai întîi Bolintineanu, căci cînd aveam șase-șapte ani știam pe dinafară „Mama lui Ștefan cel Mare”, „Preda Buzescu” și-mi plăceau tare mult. De aia nu-mi mai plac acum. Alecsandri mai poate oferi surprize. Acum cîțiva ani, deși eu nu-l mai cititsem de mult timp, am citit întîmplător „Sânziana și Pepelea” care mi-a plăcut foarte mult și chiar m-am mirat că-i a lui.
Pasiunea pentru lectură cînd s-a născut?
Cred că pasiunea pentru lectură a funcționat din toate timpurile fiindcă am fost tipul de copil căruia i se citea și cititul ăsta a devenit, odată cu trecerea vremii, un viciu. Am devenit dependent de aceste lecturi și am obligat pe toată lumea să-mi citească. Tata citea, mama citea, bunica citea, iar dacă vreunul îndrăznea să nu citească, aveam metodele mele de a-i convinge, care erau foarte eficiente (rîde) – urlet, tăvălit pe jos.
Ați fost un copil atipic, deci? N-ați plîns după jucării sau ca să ieșiți afară, ci după cărți.
Ba da, am făcut și asta. Cred că în afară de povestea cu cititul am fost un copil destul de obișnuit. Îmi plăceau și mie jucăriile, îmi plăcea să mă joc și cu alți copii, dar pînă la un moment dat, căci existau niște restricții. Părinții mei, dar mai ales bunica mea, care era tartorul familiei, aveau impresia că toți copiii din vecini, cu excepția unor fetițe, sînt niște haimanale. Eu n-aveam voie să mă joc decît cu fetițele respective, dar din cînd în cînd evadam și mai învățam cîte ceva din expedițiile astea. Nu întotdeauna învățam ce trebuie.
Oricît de debutant ar fi un poet, nu-i place să fie publicat la grămadă cu alții
Pentru că prima dumneavoastră carte de poezie o publicați în 83, individual, ceea ce era o premieră sub regimul comunist, ați fost nevoit să sacrificați cîteva poezii de dragoste și să puneți în fruntea volumului o suită de balade istorice. Ați regretat vreodată compromisul acesta?
A fost un compromis, dar îmi place să cred c-a fost unul minim. Am avut șansa să fiu unul dintre ultimii care a debutat într-un volum individual. După aceea au fost inventate volumele colective, mai mulți autori băgați la grămadă într-o carte de vreo 200-300 de pagini. Și oricît de debutant ar fi un poet, nu-i place să fie publicat la grămadă cu alții. Pe vremea aceea, pentru debut exista un ceremonial. Editurile aveau un așa numit concurs. Nici pînă-n ziua de azi nu știu dacă era o formalitate sau era pe bune. Cert este că mi-am predat volumul la editura Dacia, din Cluj, fiindcă făcusem facultatea acolo și eram legat de locul acela și țineam și să debutez sub tipografia respectivă. Vreo doi ani n-am știut nimic despre carte, după care am citit întîmplător în ziar că a trecut de concurs și urmează să fie publicată. Am dat un telefon la editură, cei de acolo mi-au confirmat apariția și mi-au zis să stau liniștit. După vreo două săptămîni mă sună redactorul de carte, extrem de panicat, să-mi spună să iau vreo 20-30 de poezii noi, vino cu ele la Cluj și bagă ceva patriotic că avem probleme cu cenzura. Paradoxul este că pe atunci cenzura nu exista, o desființase Ceaușescu în anii 70. Nu exista, dar totuși o întîlneai, pentru că aceste cărți trebuiau avizate de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Cartea mea nu a plăcut, o dată pentru că nu au găsit-o solară, ci decadentă, morbidă, cum cam era, e adevărat. Cartea se numea „Ucenicia bătrînului alchimist”, iar ciclul care dădea greutate volumului purta același nume. Și aici au găsit unele probleme, dar n-am cedat și-a rămas pînă la urmă. Din tot ciclul mi-au scos un singur sonet și-au schimbat cîteva cuvinte pe alocuri, puține, dar care făceau diferența. Poezii patriotice n-aveam, dar aveam o chestie care putea să treacă drept patriotică fiindcă se numea „Tripticul Miorița” și am făcut și un lucru care se mai făcea pe vremea aia, unei poezii oarecare i-am dat nume de voievod. După niște negocieri îndelungate, poeziile de dragoste au fost scoase. Mie atunci, după doi ani de cînd dădusem volumul la editură, mi se păreau chiar slabe și nu mi-a părut rău că le-am scos. După vreo doi ani m-am uitat peste ele, le-am găsit într-un fund de sertar și mi s-a părut că n-ar fi chiar atît de slabe și tocmai mi-a venit ideea să reeditez cartea așa cum ar fi trebuit ea să fie. Negocierile au durat o zi întreagă, seara în sfîrșit am bătut palma, ei au zis că nu mai schimbă nimic și că în cîteva săptămîni apare. Într-adevăr a apărut, eram în culmea entuziasmului, că doar eram debutant. Cartea n-arăta bine, dar nici rău. Era acceptabilă. Am început să mă uit în ea și am încremenit, fiindcă băieții schimbaseră pe ici pe colo cîte-un cuvînt, dar erau total aiurea.
Pe la 30 de ani scriați prima dumneavoastră povestire și prima persoană căreia i-ați citit-o v-a zis franc că e cea mai proastă povestire pe care auzit-o în viața ei. Ce v-a făcut să continuaţi să scrieţi?
N-am scris foarte mult timp proză. Am început să scriu pe la aproape 50 de ani și totul a fost mai mult sau mai puțin întîmplător. Mă apucasem să scriu niște poeme în proză. Aveam vreo patru-cinci poeme în proză și-ntr-o dimineață m-am apucat să scriu o chestie și eram absolut convins că e tot un poem. A ieșit o chestie de vreo două pagini și mi-a plăcut cum suna. Ca să mă umflu în pene, i-am dat telefon Norei Iuga și i-am citit. Cînd mi-a zis ea că din chestia asta o să-mi iasă un roman nu-mi venea să cred și nu mi-a venit să cred pînă cînd n-am încheiat cartea, pentru că eu eram absolut convins că eu nu sînt în stare să scriu un roman. Abia cu „Viața lui Kostas Venetis” m-am vindecat de un complex, acela că nu știu să povestesc. Cred că am învățat.
Proza înseamnă în primul rînd construcție, în timp ce poezia înseamnă inspirație
Nu regretați c-ați pierdut, probabil din cauza fricii de a nu părea nepriceput, primii 30 de ani?
Toate au timpul lor. Poate dacă mă apucam mai devreme nu reușeam. Nu poți scrie proză bună decît dacă ești cu totul dotat pentru asta și de pe la 30 de ani încolo. Proza e o treabă grea și e total diferită decît poezia. Proza înseamnă în primul rînd construcție, în timp ce poezia înseamnă inspirație. Poezia îți vine sau nu, proza nu trebuie să-ți vină – dacă ai o idee se poate construi. Se întîmplă ca o zi să-ți meargă mai prost, dar nu contează, mergi mai departe și apoi revii și refaci. Încerc să-mi impun în sensul acesta o disciplină, să scriu, pe cît posibil, în fiecare zi, dar asta-mi reușește o vreme și după aceea obosesc. Problema cînd scrii proză e că trebuie să inventezi cîte ceva, să duci povestea mai departe sau să inventezi o altă poveste. Imaginația asta are și ea limitele ei, obosești la un moment dat. Atunci te oprești o săptămînă, două, trei și lucrurile vin de la sine. Cînd mă apuc de scris, de obicei nu am mare lucru, s-ar putea să am o idee care este foarte vagă și structura apare pe parcurs, dar trebuie să apară așa, după primele pagini, pentru că este lucrul cel mai important, fără de care nu știi cum va merge povestea mai departe. Uneori mai ai și anumite proiecte pe care le abandonezi pe parcurs. Eu cînd am început să scriu „Kostas Venetis”, tot ce aveam e că acea carte va fi despre Kostas Venetis, iar ea s-a născut pe parcurs, am inventat din mers.
Din păcate, puțini editori sînt preocupați și de promovare, și de vînzare
Dumneavoastră scrieți de cîteva zeci de ani și ați fost deci publicat sub mai multe regimuri. Cît de greu a fost să faceți trecerea aceasta de la o perioadă la alta, căci și publicul se tot schimbă și stilul de asemenea?
Publicul de poezie, pentru că asta am publicat cel mai mult timp, nu era foarte diferit de cel de dinainte. Acolo exista destul de multă libertate. Volumele de versuri nu erau cenzurate atît de drastic ca romanele și erau și puțini cei care citeau poezie. Romanele erau cenzurate drastic, dar și filmele și reprezentațiile teatrale. Acolo cenzura era feroce pentru că și mergea lume multă. Lucrul bun care s-a întîmplat după 90 este că s-a putut scrie despre orice. În timpul comunismului eu nu mi-aș fi putut publica romanele și poate că nici o parte din poezii. Cum a dispărut cenzura politică însă, a apărut cea economică. Există o piață de carte, deși se spune că e cea mai modestă din Uniunea Europeană. Sigur că un autor, vrea nu vrea, este supus cerințelor acestei piețe, pentru că pînă la urmă o carte trebuie și să se vîndă. Eu nu-i înțeleg pe unii editori, care scot cărți, dar nu fac nimic nici pentru promovarea lor și nici ca să fie în librării. Nu apelează nici la vînzarea online. Unii editori mai aruncă, din păcate, mentalitatea aceea comunistă – important e ca o carte să apară. Pe vremea aceea, o carte de versuri putea să apară într-un tiraj foarte mare și se și vindea și dacă nu se întîmpla asta, era distribuită într-un tiraj foarte mare pe la biblioteci. Nu se punea problema care se pune acum, a vinde cu orice preț. Din păcate, puțini editori sînt preocupați și de promovare, și de vînzare.
Ați scris și publicat 15 volume de poezii și cinci romane. Vă regăsiți mai mult în vreo unul?
E foarte greu să pui în balanță. La un moment dat, dintre volumele mele de versuri cel mai atașat eram de „Scrisorile din Arcadia”, iar dintre cărțile în proză, probabil cel mai atașat sînt de „Arhivele de la Monte Negro” și pentru c-a fost prima și pentru că în cartea aia am pus cel mai mult din mine, din propriile mele obsesii. Sigur, totul este inventat, dar pornește de la o trăiere personală. Nu-mi place autobiografismul și consider că trebuie lăsat pe seama persoanelor lipsite de imaginație. Spunea Proust cîndva că trebuie să lăsăm femeile frumoase pe seama bărbaților fără imaginație. Cred că asta este valabil și pentru autobiografism. Nu consider că biografia mea este atît de spectaculoasă încît să scriu despre ea.
Cu toate astea nu vă puteți abține să nu mai picurați cîte ceva din personalitatea dumneavoastră pe alocuri. Se poate vedea asta clar și-n „Casa de pe Strada Sirenelor”.
Mai scapă, n-am cum. Nu-ți propui să scrii despre tine, dar vrei, nu vrei îți scapă. Îmi amintesc că scriam „Năluca”, care pare un roman autobiografic, dar nu e deloc așa cum ai crede la o primă vedere. Cineva care a citit romanul mi-a zis –„Aoleu, știam că tu mai bei, dar nu chiar așa rău” (rîde). Stai puțin că nu e chiar așa rău ca acolo.
Apropo despre „Năluca”, spuneați că s-a vrut a fi un act de nonconformism, o poveste romantică într-o epocă în care nu se mai gustă romantismul. Ce-ați simțit, s-a gustat totuși?
Nu știu cît de mult s-a gustat, pentru că dintre toate cărțile mele „Năluca” a avut cronicile cele mai puține. E adevărat că tocmai intrasem în conflictul acela cu Uniunea Scriitorilor din România și am înțeles că în anumite reviste nu e voie să se scrie despre mine.
Acum au loc alegerile pentru președintele Uniunii Scriitorilor din România și de curînd a existat și discuția aceea legată de suspendarea Hertei Muller din cauză că nu și-a plătit cotizația.
Povestea asta cu Herta Muller este totuși foarte mult umflată și cred că ea nici nu știa că e membră a Uniunii. Acum, există scris în regulament că dacă nu plătești cotizația te suspendă și apoi dacă există trebuie și respectat. Ceea ce puteau face și n-au făcut, și nu e vorba doar de ea, că nu a fost singura căreia i s-a întîmplat asta, a fost că n-au dat un telefon sau o scrisoare ca să-i anunțe că n-au plătit.
Am ratat „Năluca” și romanul ăsta trebuia să fie unul senin
Spuneați într-un interviu că „toată viața ați vrut să scrieți un roman senin, dar n-ați reușit”. E aceasta regretul dumneavoastră cel mai mare?
Poate să fie. Am ratat „Năluca” și romanul ăsta trebuia să fie unul senin. Eu cînd am început să-l scriu, l-am gîndit ca pe un roman senin, doar că nu îți iese mereu cum vrei. După vreo treime, „Năluca” a luat-o rău de tot razna și mi-a scăpat cu totul de sub control și a ieșit cu totul altceva față de ce voiam eu să fac, dar e mai bine așa. Am eu superstiția aceea că de fapt cărțile se scriu singure și dacă te amesteci prea mult în procesul ăsta riști să le strici.
De la un un școlar nu foarte pasionat de carte și mai apoi un liceean care chiulea ca să se ducă la film și la bibliotecă, ați ajuns să fiți de partea cealaltă a catedrei. Cum ați reușit să-i faceți pe elevi să prindă drag de ceea ce le predați?
Nu i-am făcut pe toți să fie pasionați și e absurd să speri că poți face o clasă întreagă de elevi să fie pasionați de literatură. Însă, în fiecare clasă exista un număr de elevi interesați. Le povesteam, le mai spuneam și picanterii despre scriitori, le mai povesteam și romane, dar aveam grijă să spun doar jumătate, ca să-i fac curioși.
A fost naturală apropierea asta de elevi?
Mie mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu elevii, însă la un moment dat filmul s-a rupt pentru că învățămîntul s-a transformat tot mai mult într-o comedie sinistră. La ora actuală, profesorul este o persoană care face tot felul de hîrtii, însă ceea ce face la oră cu elevii contează cel mai puțin. Poate să stea și în cap pe catedră dacă vrea, nimeni nu-l întreabă nimic, atîta timp cît e cu hîrtiile în ordine. Hîrtiile acelea sînt foarte multe, iar elevii sînt tot mai dezinteresați. Nu au nicio motivație să învețe, pentru că știu că de bine, de rău, o facultate vor face, iar după un master, un doctorat și apoi vor vedea ei ce va fi. Dacă nu există această motivație e normal să nu mai apară preocuparea pentru învățătură. Pe mine mă șoca nu numai faptul că nu-i interesa literatura, ci că nu-i interesa nimic. Țin minte că am rămas stupefiat cînd i-am întrebat pe unii ce le place cel mai mult și ei mi-au răspuns somnul.
Cum vi se pare că se raportează astăzi tinerii la „cetitul cărților”?
Problema nu e cam atît de simplă cum pare la prima vedere, că există opinia asta care spune că tinerii nu citesc nimic. Nu e adevărat. Eu aș zice că tinerii citesc mai mult decît bătrînii. Nu știu dacă pe vremea mea se citea mai mult decît acum. Îmi amintesc de colegii mei de clasă, băieții citeau aproape toți, unul singur, care era fotbalist nu citea, și mai citeau și fetele, dar doar ce le dădea școala. Am fost într-o clasă în care erau numai fete cuminți, care făceau doar ce le spunea doamna profesoară, bune la învățătură, dar nu prea străluceau prin nimic.
Eu critică n-am făcut niciodată din convingere, ci a fost un rezultat al împrejurărilor
Spuneați că înainte poezia era o doamnă și că acum, în ultima vreme, s-a transformat într-o tipă de condiție medie, în cel mai fericit caz. Ce-a provocat schimbarea asta atît de radicală?
Trăim într-o lume foarte prozaică și din cauza asta totul se prozaizează. Aici există o mică primejdie, căci fenomenul ăsta ține pînă la un moment dat, dar nimeni nu știe unde este limita, adică cum se prozaizează atît de tare încît se ajunge la nepoezie. E interesant că se încearcă anexarea la poezie a unor domenii care pînă atunci erau considerate nepoetice, iar cei care au făcut ultimii asta au fost optzeciștii. Pe atunci poezia era foarte metafizică. Nichita Stăneascu a avut o mare influență. Toată lumea a scris cu sfere, cuburi, frig.
Există vreun gen pe care l-ați abordat și în care nu vă regăsiți sau vă regăsiți cel mai puțin?
Eu critică n-am făcut niciodată din convingere, ci a fost un rezultat al împrejurărilor. Mai întîi am scris critică la Equinox, pentru că ne puneau să facem recenzii și cronici și pentru că voiam să le arăt colegilor mei de facultate, critici, că dacă vreau pot și eu, dar nu mă interesează foarte tare. Apoi am mai scris critică în virtutea inerției și am publicat cîteva cărți la care chiar țin. Cea care îmi este cea mai dragă se numește „Cinci decenii de experimentalism”, iar după ce am terminat-o am considerat că am spus tot ce era de zis în critică și acum mai fac, din cînd în cînd, cronici în „Observatorul cultural”, dar nu m-am considerat ni-ciodată un critic. Nu sînt suficient de rău pentru asta.
Adaugă un comentariu