Am făcut antropologie mult timp, fără să știu că se cheamă așa
Microfonul de serviciu 10 mai 2018 Niciun comentariu la Am făcut antropologie mult timp, fără să știu că se cheamă așa 826Vintilă Mihăilescu a crescut în București, lîngă Muzeul Satului Român, pe o străduță care pe atunci purta numele de „Munții Tatra” și cînd era copil obişnuia să petreacă luni întregi în satele de munte, ca să-i fie alături mamei sale în deplasările de muncă. Toate par că s-au aliniat încă de la început, ca într-un joc al hazardului, ca să-l apropie de „om”, deși spune că n-a privit niciodată lucrurile astfel. Antropologie a început să facă încă de cînd nu știa că poartă această denumire și pe teren a ieșit prima dată în studenție, cînd a prins curaj să-și poarte prin lume cunoștințele de proaspăt student la Psihologie.Tainele antropologiei, pe care spune că le-a deprins și denumit tîrziu, încearcă să le sădească astăzi, „prin contagiune”, și studenților săi, în calitate de profesor la Școala Naționala de Studii Politice și Administrative din București (n.red.: SNSPA).
Spuneaţi într-un interviu că antropologia culturală este „observația participată a culturilor, dar nu a celor exotice și îndepărtate, ci a celor care se nasc cu noi și lîngă noi”. Nu este însă mai greu să identifici o astfel de cultură, care poate fi privită ca o banalitate, dat fiind faptul că face parte din normalul cotidian?
N-avem cum să spunem că antropologia este legată doar de societățile înconjurătoare, mai ales că o parte a istoriei sale e legată de societățile paraeuropene. Ea este legată de istoria colonialismului și s-a născut dintr-o nevoie politică. Existau niște teritorii, în care trăiau niște oameni și care aveau niște obiceiuri, niște practici pe care nu le înțelegeam. Cum facem să-i guvernăm? Și așa se naște antropologia, din nevoia de guvernare a acestor colonii. Legat de guvernarea coloniilor există un istoric american foarte bun al antropologiei, care face această distincție între „empire building anthropology” și „nation building anthropology”. Adică este tradiția europeană a unor metropole care au avut colonii și au avut această problemă a guvernării celorlalți, dar e și situația unor țări precum România, în care problema nu era ceva legat de colonii, că n-aveam, ci cum guvernăm 80% din țărani, cu care noi, elitele, nu prea am avut a face. Teren se face și într-un caz și altul, dar e un altfel de teren. Nu o să mergi pe nu știu ce insulă sau în inima Africii, despre care nu știi chiar nimic, ci trebuie să faci teren în satul tău sau în satul de alături. Din acest punct de vedere nu sînt două ramuri ale antropologiei, ci două contexte destul de diferite. Atunci întrebarea care urmează este de ce se mai cheamă antropologie, dacă studiezi propriul tău sat, propria ta cultură? De fapt, lucrurile sînt similare, pentru că toată problema este cum te desparți de propria ta cultură pentru a putea să asculți, să vezi și să înțelegi o alta. În cazul antropologului român nu e altă cultură, pentru că în majoritatea cazurilor și în prezent specialistul român este urban și dacă nu reușești să te pui pe punctul de vedere, în speță al țăranului, tu ca intelectual ai doar impresia că înțelegi. Chiar dacă pare simplu, este destul de complicat, pentru că iei de bună prima afirmație. Crezi că ai înțeles, pentru că ați vorbit în limba română, omul ți-a explicat, dar dacă te duci a doua și-a treia oară îți dai seama că prin aceleași fraze, prin aceleași cuvinte oarecum, înțelesul nu este chiar același sau se referă puțin la alte lucruri, că există alte reprezentări în spatele cuvintelor pe care le-ai auzit. E o diferență de grad, dar nu de natură.
Țăranul a fost considerat primitivul intern, care nu ne interesează. A devenit interesant în momentul în care s-a pus problema construcției naționale
Cum a apărut antropologia exact in România și cum a reușit să nu-și piardă identitatea între sociologie și etnologie?
La noi e greu de spus, pentru că termenul de etnologie este relativ recent. La noi au fost cele două ramuri, care s-au unit într-un fel, etnografia, pe de o parte, care se ocupa de cultura materială, și folclorul pe de altă parte, care se ocupa de cultura spirituală, în speță formele literare – balade, doine. Ambele domenii erau legate în mare măsură de istorie sau, în orice caz, de mize istorice și anume de argumentarea și ilustrarea etnogenezei, nu a identității naționale, a vechimii unei culturi țărănești, care se trage de la romani, într-o variantă, și de la daci în alta, care e mai complexă într-o a treia variantă. Inițial, trebuia să se slujească construcția națională și-au fost vreo două discipline care au fost în slujba națiunii, așa cum antropologia a fost inițial în slujba metropolei, așa și aceste discipline îngemănate au fost în slujba națiunii. Din acest punct de vedere este total greșit să spui că au fost naționaliste. Evident că au fost naționaliste, că asta era misiunea lor, de asta s-au născut – dintr-o nevoie de a construi națiunea. Nu se putea altfel, pentru că trebuia să cunoști, să înțelegi mai bine societatea, cultura și practicile țărănești, care pînă în secolul XIX nu interesau pe nimeni și asta a fost valabil prin toate locurile. Țăranul a fost considerat primitivul intern, care nu ne interesează. A devenit interesant în momentul în care s-a pus problema construcției naționale. Cu cine facem națiunea? Cu burghezia. Îmi pare rău, n-avem. Cu aristocrația. Păi, nici aristocrație n-avem pentru că noi n-am trecut prin feudalism clasic. Deci facem cu țăranii. Păi hai să vedem cum îi convingem, cum ajungem la ei? Din această nevoie au apărut și aceste discipline. Au preluat niște modele, în principiu pe cel german, care ne-a venit și pe filieră germană, dar și pe filieră rusească, pentru că rușii au luat înaintea noastră modelul nemțesc.
Pe de altă parte, se poate vorbi de o etnologie difuză. Asta e o poreclă, să zic așa, mai tîrzie, în măsura în care acest tip de cunoaștere nu s-au ocupat numai etnografii sau numai folcloriștii, ci geografi, istorici, filosofi. Toți au contribuit, era, într-un fel, sarcina intelectualului umanist de a contribui la acest tip de cunoaștere. Și profesionalizarea și instituționalizarea au venit pe parcurs, cînd a apărut prima catedră. Dar ca activitate, ca gen de cunoaștere, a fost în sarcina umanist și toți au contribuit într-un fel sau altul al această cunoaștere intelectuală.
Deci pentru a duce sarcina asta la capăt s-a născut domeniul acesta.
Se vor supăra unii colegi de-ai mei, dar antropologia nu a început cu adevărat decît după 1990. Este vorba de antropologia clasică, pe model occidental. Sigur că etnograful, folcloristul generic, făcea teren, dar repet, cu altă miză. Dacă avem peste 100 și ceva de ani de tradiției serioasă și temeinică de etnografie și folclor, căci avem niște arhive extraordinare care sînt utilizate pînă în ziua de azi, asta nu înseamnă că este antropologie.
Desigur, și Școala „Gusti” a făcut teren interdisciplinar, dar a pus-o sub semnul sociologiei. Instituțional în niciun caz n-a existat antropologia, iar ca perspectivă, ca tip de abordare, antropologia de acest gen occidental care a creat domeniul ăsta nu a existat la noi. Prima persoană, primul profesor care a pregătit cumva terenul a fost Vasile Caramelea, care era din ultima serie a Școlii „Gusti” și care a reușit, în laboratorul de antropologie, să creeze un mini-colectiv formal de antropologie culturală și socială. El a încercat să introducă metodele antropologiei de pe filieră franceză, metodele structurale ale lui Strauss, deci de la el am învățat doi, trei, șapte sau cîți am putut sau măcar am auzit despre antropologie în acest sens. Dar instituționalizare și o formare profesională în domeniul antropologie a început abia după ’90. Restul e o dispută de numire, se cheamă sau nu se cheamă. Depinde ce înțelegi prin antropologie. Dacă oricine merge pe teren se cheamă antropolog, atunci și eu am fost antropolog din facultate, dar niciodată nu m-am considerat unul. Eram un psiholog care mergea în niște sate. Asta se cheamă teren, dar asta am aflat tot mai tîrziu – că se numește „teren” și că e o metodă pe care trebuie să o respecți. Așa oricine poate să meargă, să aibă o culegere de informații absolut extraordinare. Toți dascălii de sat, din perioada formării națiunii, au făcut teren din acest punct de vedere, dar nu e același lucru. Deci, de fapt, antropologia culturală sau socială, a început la noi prin import, că n-avea cum să înceapă altfel, mai ales după ’90, cu acest precursor, Vasile Caramelea, care a încercat să facă ceva în sensul acesta, dar lucrurile încă nu erau coapte.
Habar n-am unde începe și unde se termină antropologia și deja nu mă mai interesează
Dumneavoastră cînd ați făcut prima dată teren ca antropolog?
E greu de spus, pentru că știu, am făcut antropologie fără să știu că se cheamă antropologie și asta a fost valabil toată perioada, pînă tîrziu. Dat fiind că făceam aceste cercetări în Centru de Antropologie am zis că se cheamă așa, dar niciunul dintre noi nu aveam o formație în acest sens, nu avea o cultură antropologică. Pînă în ’76, laboratorul era abonat la cîteva reviste antropologice. Tot ce știu eu e din acelea cîteva numere pe care le-am citit atunci. Ce s-a scris în America, în acele două reviste, în perioada aceea știam, dar pentru mine asta era tot. Mai mult n-aveam de unde. Nu pot să spun nici că am făcut antropologie, nici că n-am făcut, ci că am făcut teren ca „self made anthropologist” și cu toții învățam unii de la alții. În echipa de atunci, eu eram psiholog, o colegă era socioloagă, un coleg era lingvistic, altul, mai în vîrstă, era medic genetician, alți doi erau biologi și un coleg informatician, iar el nici nu știa ce caută acolo că n-avea ce să facă. Eram un colectiv cu o geometrie variabilă, care mergea într-un loc, se uita și apoi fiecare venea și spunea ce-a văzut, ce-a înțeles. Întîmplarea a fost foarte utilă pentru că din start m-am format prin aceste interacțiuni cu celelalte discipline, căci fiecare chiar făcea după cum era specializat, dar la final trebuia să aflăm ce-i cu oamenii pe care-i studiam.
Dumneavoastră făceați deci, psihologie.
Da, veneam întîi cu ce mai știam eu din psihologie. Fiecare încerca să-și adapteze metodele, abordările, ca totuși să înțelegem ce-i cu „rățușca cea urîtă”. Atunci am fost nevoiți să găsim un limbaj comun ca să ne înțelegem și acest lucru a fost foarte util și fecund, pentru că m-a format într-un fel cu această deschidere. Antropologia nu înseamnă doar de aici pînă dincolo, căci dacă ar fi să delimităm, primul care nu-i antropolog și n-are nicio legătură cu antropologia sînt eu, căci n-am fost format așa. Habar n-am unde începe și unde se termină antrologia și deja nu mă mai interesează. Această idee a granițelor e deja depășită și fără niciun fel de noimă, decît ca să ai o catedră separată de sociologie. Dacă spui că nu mai sînt niciun fel de granițe e o singură catedră, ai încurcat-o. (rîde)
După ce ați făcut teren, ați ajuns să-i învățați și pe tineri s-o facă. S-a dovedit a fi mai dificilă misiunea asta?
Îi înveți să facă prin contagiune. Eu am făcut tot timpul teren cu studenții, chiar și înainte de a intra la Centrul de Antropologie, iar după aceea sistematic, în fiecare an. Exista așa numita practică obligatorie în producție, de o lună. La Filosofie ce fel de practică poți să faci în producție? Atunci, profesorul Răduțescu, care era din Gorj și el, decît să-i pună să meargă în bibliotecă sau să citească Scînteia, pe cei care voiau îi trimitea o lună pe teren cu mine. Eu am făcut teren numai cu studenții, cu cel puțin 20 de studenți în fiecare an, cîte-o lună. Ce mai făceam eu cu colegii de la Institut era altceva, dar cu studenții eram constant. Deci aveam exercițiul ăsta cu mult înainte de a intra în învățămînt.
Vă dădeați seama de acolo cine are ce trebuie pentru antropologie și cine nu?
O, da! Chiar dădeam de multe ori exemplul ăsta, exact ca la medicină. La prima disecție vezi cine poate să continuie și cine nu. Dacă ți se face rău prima dată înseamnă că nu ai chemare de chirurg. Aşa e şi la antropologie. Eu făceam teren cu studenţii, încă de pe atunci, în practică. Aveam puşi deoparte bani de tren şi stăteam o zi-două și vedeam despre ce e vorba și după aceea cine nu mai voia sau spuneam eu că nu are ce căuta acolo, pleca. Eu plăteam trenul, le dădeam note la practică, dar înseamnă că nu e cazul. Am avut în fiecare an unul sau doi care ori au plecat de bună voie ori le-am sugerat că n-au ce căuta acolo. În momentul în care nu puteau relaționa nu aveai ce să faci. Sînt oameni care nu sînt făcuți pentru așa ceva. Asta nu înseamnă că sînt mai deștepți sau mai proști, ci că nu au ce trebuie. Sigur, dacă e neapărat, în cîteva ani poți să muncești cît să iasă un artist onest, dar prost, însă n-are rost.
Diferența între un sat din România și unul aflat tot în țară, la o distanță de 20 de kilometri, se măsoară în secole
Omul este în prezent depedent de tehnologie, pe care, dacă ar fi să ne referim la dispozitivele de comunicare, le folosește ca să fie cît mai eficient în relația cu „aproapele”. Vi se pare că am dezvoltat un atașament mai puternic și mai profund față de dispozitivele acestea, decît față de cei cu care intrăm în contact?
Nu știu dacă se poate vorbi în termeni cantitativi, ci mai mult în termeni calitativi. Vorbim de alte mijloace de comunicare. Omenirea a trecut prin trei mari mijloace de comunicare – societățile orale, societăți ale scrisului și acum, recent, pentru că astea au durat cîteva mii de ani, digitale. A fost un deceniu, două de cultură a vizualului, cu explozia televiziunii și a filmului. Acum, asta e un remix în multimedia, de la chestia mai simplă, la digital. Evident, din măsură ce se schimbă mijloacele de comunicare se schimbă societatea și omul fundamental. Noi abia am intrat în chestia asta și e la nivel de glumiță, de anecdotă. Cei mai bătrîni, ca mine, spun mereu că cei tineri stau cu nasul în telefon în loc să asculte și invers, cei tineri rîd că vîrstnicii n-au Facebook. Astea sînt răutăți sau dimpotrivă, dar fondul este infinit mai important. Inclusiv neurofiziologic se dezvoltă altfel. Structurarea creierului uman la alți stimuli se dezvoltă altfel, topica este alta, standardizarea unor termeni, împuținarea unor nuanțe. Ca să pot să tricota rapid pe email sau pe telefon, nu mai e nevoie să caut 273 de sinonime să văd care-i cel mai apropiat de ceea ce vreau să spun. Dacă mă enervez, trîntesc și un emoticon și-am terminat treaba. Acesta este efectul schimbării mijloacelor de comunicare, care schimbă de la neurofiziologic, pînă la social și cultural.
Cum faci să te simți acasă în apartamentul cenușiu de la oraș? Îl mîngîi. Cu ce? Cu ceva cald, cu ceva făcut de mînă
De ce arată satul românesc atît de diferit față de satele din țările vecine?
Depinde ce înțelegem prin diferit. Dacă începem cu Viena și cu Parisul sigur, arată profund diferit, dar nu arată deloc diferit de satele din Balcani, cu care se poate compara. Arată mai bine decît satele bulgărești sau de cele albaneze, de exemplu. Diferențele interne sînt mult mai mari decît cele externe. Diferența între un sat din România și unul aflat tot în țară, la o distanță de 20 de kilometri, se măsoară în secole. Poți să ai un sat unde ai migrație puternică, care să fie comparat cu Germania sau Italia, mai puțin faptul că acolo e piatră și la noi e lemn, și la cîțiva kilometri, să fie sărăcie, cu niște case amărîte, cu bătrîni care stau să moară, fără dispensar, fără apă. Deci diferențe sînt mult mai marcante privite din interior. De altfel, știm cu toții că România nu e Germania și nici nu văd de ce ar trebui să fie.
Cum se explică că tot mai mulți români caută să părăsească blocurile și să caute să locuiască într-o „casă pe pământ”?
Aici sînt două momente. A fost primul, în care oamenii nu și-au dorit deloc asta, ci au fost obligați. Vorbim de trecerea la economia de piață și eludăm cu desăvîrșire termenul care desemnează procesul prim, care înseamnă dezindustrializare. Nu treci direct la economia de piață, ci întîi o dezmembrezi pe cealaltă. Această dezmembrare se cheamă dezindustrializare. Ori, asta înseamnă cîteva milioane de oameni care nu mai au slujbă. Primii care au fost dați în șomaj au fost cei care au avut în famile sau au moștenit de la bunicul o bucățică de pămînt de undeva. Asta s-a întîmplat în ideea în care aceștia se duc înapoi în satul lor și acolo, nici nu mor de foame nici nu fac scandal. Atunci a fost un prim val, care a făcut ca în 1996, prima dată în istoria modernă a României, să se inverseze fluxul de migrație sat-oraș. Legea universală de migrație spune că aceasta se face de la sat la oraș. Ei, în ’96, pentru cîțiva ani de zile s-a inversat fluxul ăsta, dar forțat. Așa satul a întinerit, dar forțat, pentru că a avut infuzie de tineri care erau muncitori pe ici colo și care s-au pomenit trimiși înapoi acasă. Satul n-avea cum să-i hrănească, așa că exact ca-n meteorologie, odată ce apare ciclonul, trebuie să te aștepți și la un anticiclon, și așa a fost. Noroc că atunci cînd s-a deschis oala asta aflată sub presiune, oamenii s-au deversat spre Occident. Ceea ce se întîmplă acum este cu totul altceva și este o nouă aspirație, să am casă pe pămînt, dar asta după ce am trecut prin experiența neplăcută a urbanizării post-comuniste – cartiere rezidențiale, pe care plătești mulți bani, dar unde e orice altceva mai puțin liniște și verdeață, unde dacă vrei să-ți duci copilul la școală cu mașina faci o oră dus și una întors. Așa că a apărut această aspirație de a avea totuși, o casă pe pămînt. Mai e și un al treilea val, unul permanent, de oameni ajunși la vîrsta pensiei, cu o pensie mică realizează că dacă vînd apartamentul pe care l-au cumpărat obligați de stat în 92-93 și se întorc în casa lor de la țară, pe care o mai pun la punct, rămîn cu pensia plus banii în plus și trăiesc rezonbil, pentru că și costurile sînt mai acceptabile.
Bibelourile erau o chestie de status. Bibelourile sînt între camera bună de la țară, unde se ține zestrea, și vitrina burgheză, pe filieră urbană, care-i tot fală
La un moment dat erau foarte populare în rîndul orășenilor mileurile. Ce simbolizau acestea și ce funcție aveau ?
Ceva foarte tandru. Nu poți să rupi mileurile de celelalte accesorii ale lui „acasă”. Nu poți să desparți mileurile de perdele și de carpete, de covoraș. Astea sînt cele trei mari metode de a îmblînzi, de a domestici apartamentul de bloc, care era același peste tot – cenușiu, constrîngător. Cum îl faci să te simți acasă? Îl mîngîi. Cu ce? Cu ceva cald, cu ceva făcut de mînă. Îl îmbraci, că altfel apartamentul e gol. Astea sînt veșmintele făcute de mînă, cu tandrețe. E ca și cum ai avea un copil pe care îl îmbraci ca să arate bine. Modalitățile de îngrijire sînt perdelele, mileurile și toate sînt legate între ele, drept pentru care toți românii care ajung în Țările de Jos, de pildă, se miră cînd văd că n-au perdele. Deci, treaba asta trebuie luată tocmai în acest context, de îmblînzire, de domesticire a unui spațiu care nu e al tău. Nu e un kitch, ci o chestie de suflet.
Tot după conceptul ăsta au apărut și bibelourile?
Bibelourile erau o chestie de status. Bibelourile sînt între camera bună de la țară, unde se ține zestrea, și vitrina burgheză, pe filieră urbană, care-i tot fală. Bibeloul era între ce aveai între perna din camera bună și cristalele de familie de la bunica, adică o chestie intermediară de pretenție, de burghezie urbană care nu era însă nici una, nici alta. În ultimă instanță, asta era ceea ce însemna creativitate urbană. Nu mai puneai poza cu băiatul în armată, cu bunicul cu mustață sau opaiț, puneai ceva urban și asta era tot ce găseai. Am vitrină, nu mai este camera de zestre și pun în ea ceva care să mă reprezinte – peștele albastru.
Dumneavoastră ați crescut lîngă Muzeul Satului Român, pe-o stradă numită Munții Tatra și în copilărie, mama obișnuia să vă ducă și cîte-o lună să trăiți la sat. Se clădea încă de pe atunci, printr-o coincidență, meseria de astăzi? Credeți în coincidențe?
Nu m-am gîndit, dar acum, privind retrospectiv, se leagă cam multe elemente. Poate a fost un semn, dar nu l-am interpretat niciodată așa. De acum o să mă gîndesc, că îmi place ideea.
Adaugă un comentariu