S-au predat așternuturile!
Povești fără timbru 10 mai 2018 Niciun comentariu la S-au predat așternuturile! 21Dacă s-a întîmplat să te numeri printre cei indeciși să ia drumul mării sau dacă ai fost suficient de naiv încît să crezi că vei mai găsi locuri în tren în ultimele două săptămîni, atunci înseamnă că ai stat cu sufletul la gură pînă ai auzit că s-au suplimentat vagoanele spre Mangalia sau ai învățat în sfîrșit cum se folosește aplicația aia de care ți-au vorbit toți prietenii, care-ți găsește șofer pentru orice destinație. În funcție de norocul tău, ți-ai început weekendul dinainte de 1 mai întinzîndu-te vreo zece ore pe lenjeria de un alb perfect de la cușeta vreunui vagon sau ai acumulat cîteva povești de spus la plajă despre șoferul care ți-a pus manele sau despre cît de bine a știut el să-ți țină hangul la discuții despre politică și mașini, chiar dacă atunci cînd l-ai cunoscut puteai să juri că n-ar fi capabil s-o facă.
Pentru că ne-am încumetat pentru tîrziu să dăm foșnetul copacilor din munți pe susurul apei din Dobrogea, trei dintre noi au ajuns inevitabil să împartă compartimentul de șase paturi supraetajate cu un cuplu de moldoveni și-o studentă brunetă care ne-a spus scurt, dar clar, că are de gînd să doarmă curînd. Cînd înainte de ora 23 becurile mici de pe tavanul gălbejit de ani ai compartimentului au pîlpîit a închidere am înțeles că băiatului cu părul castaniu a reușit în cele din urmă să se cațere pe scara metalică și să se înghesuie între capetele ondulate ale patului de călătorie. Pentru că becul îl făcea ochii să clipească spasmodic, strîngîndu-i fața într-o încruntare ce părea să nu se mai șteargă, ne-am dat cu toții acordul să se facă noapte. Nu ne propusesem oricum să petrecem prea mult pînă în Vamă, așa că nu ne-am supărat cînd am fost siliți să ne ascundem sub așternuturi și să inventăm scenarii despre ceea ce avea să urmeze în Vamă, asta dacă o să găsim stația de unde pleacă autobuzul spre fostul sătuc pescăresc, dacă o să coborîm apoi în cea potrivită și dacă o să reușim s-o găsim pe tanti Mariana înainte să luăm la pas, printr-o căldură de 40 de grade, toate cărările.
Înaine să ne sune ceasurile, un cap mic, cu doi ochi mari și căprui, și-a făcut loc prin ușa întredeschisă și ne-a comunicat pe un ton ascuțit – „Ajungem în 10 minute în Mangalia, toate așternuturile la mine!”. Ne-am ridicat cu toții bezmetici și, după ce-au fost împăturite frumos, cel mai curajos dintre noi le-a adunat, le-a făcut teanc și după ce înălțimea lor aproape i-a acoperit ochii, s-a avîntat pe culoarul plin cu oameni și bagaje către cel dintîi compartiment al vagonului. După ce-am călcat cu încredere pe ultima treaptă a trenului, l-am auzit pe controlorul urîndu-ne distracție plăcută și, pentru o secundă, ni l-am putut imagina aranjîndu-și, în geamurile vagonului, gulerul țeapăn al cămășii de un albastru imaculat, prinsă la mijloc de o curea neagră.
Autobuzul ne-a așteptat aproape de ieșirea din gară și plaja din Vamă am găsit-o la doar vreo 20 de minute, pierdută printre cîmpurile proaspăt înverzite. Nici pe tanti Mariana n-a fost greu s-o reperăm, pentru că, tot sub semnul norocului, autobuzul a oprit la cîțiva metri de poarta ei. Cît timpul se scurgea sub agonia razelor de sare, apropierea plecării ne făcea să ne gîndim la întîlnirea iminentă cu paturile înghesuite din tren, dar și cu căldura care o să șteargă amintirea nopților friguroase la cort. Chiar dacă nu ne gîndeam cu entuziasm la cele cîteva ore care vor urma, nu puteam decît să răsuflăm ușurați că n-am nimerit însă în vreo mașină cu vreun petrecăreț, pe care să-l mîngîiem tot drumul pe creștet, în timp ce el agonizează cu capul sprijinit de scaunul șoferului.
Adaugă un comentariu