Duminică, tîrziu
Pastila de după 8 octombrie 2018 Niciun comentariu la Duminică, tîrziu 25Pînă să ajung în redacția Opiniei, în primul an de facultate, n-am crezut că am s-o termin vreodată. M-am gîndit că cel mai bine ar fi să dau bir cu fugiții cu prima ocazie, pentru că asta n-are cum să fie facultate adevărată – așa cum mi-am imaginat-o eu; cu profesori care să dirijeze dezbateri și jocuri de idei la seminarii și cu prelegeri în care să ne vorbească despre lucruri cum știu ei mai bine (poate și cu puțină pasiune, dăruire sau orice altceva ar fi dat vaga impresie că măcar ar fi prezenți acolo din plăcere). Dar n-am fugit. Am ajuns la Opinia într-o seară de luni, cu alți 20 de colegi care s-au așezat prin redacție care încotro – unii pe scaunele prea mici pentru ei, unii pe birourile vechi și alții chiar pe pervazul care părea nespălat de cel puțin patru ani. La ședința de miercuri am venit vreo cinci dintre toți și-apoi, o săptămînă mai tîrziu, am rămas doar trei.
Primul meu an de facultate a început, de fapt, în semestrul al II-lea, cînd alți oameni – departe de catedră – au început să mă învețe să scriu. Dar nu dintr-odată, ci după ce m-au trimis pe teren. Știu că habar nu aveam pe cine, cînd și cum să sun sau să întîlnesc și-mi amintesc și-acum destul de limpede cum am așteptat o doamnă prorector într-o parcare, să vină la lucru, mai bine de 40 de minute în frig. Tot n-a vorbit cu mine. Prima mea ședință a fost în februarie, primul meu reportaj a fost pe pagina 7 și prima mea seară de duminică stată pînă la capăt (pînă spre dimineață, adică) a fost cu mult mai tîrziu; și, uneori, mi se pare, că încă nu s-a terminat. n
Adaugă un comentariu