Fără răspuns

„De ce ai ales să studiezi asta?” e întrebarea care domină primul an în universitate. Te izbești de ea în orice sală de curs ai merge, iar unii profesori sînt nedumeriți în privința alegerii tale chiar și după cîteva luni de la începerea anului universitar. Mai rău decît atît, e posibil ca pînă și tu să fii nedumerit de alegerea ta, poate chiar pînă în ultimul an, așa că prima zi de studenție se transformă în ultima, iar primul „de ce?” va rămîne cu tine pentru mult timp.

Ești nervos și nedumerit cînd ești întrebat „de ce?”. De ce ar trebui să știi de ce faci ce faci? Îți vine-n cap răspunul ăla pe care îl dădeai în copilărie, cînd aveai șapte ani și învățătoare te întreba de ce te-ai luat de un coleg. Scoți limba și-i zici apăsat, aproape rîzînd „c-așa am vrut”, și-apoi mai zici și-un „ha” în sine ta, mulțumit că ai închis-o cu răspunsul tău. Ești adult acum, sau așa crezi, deci nu mai poți da răspunsul ăsta, dar de ce nu-l mai poți da, totuși?

Oare profesorul cum se simte cînd te-ntreabă asta, îți zici. Oare nu s-a plictisit să-ntrebe asta în fiecare an? Dar oare de ce e dornic să afle? Te-ntrebi în timp ce probabil și el se-ntreabă de ce ești tu dornic să fii acolo. Prin cîte dezamăgiri poate trece o persoană care a întrebat zeci de persoane „de ce”, dar i s-a răspuns la fel?

Sînt întrebări multiple care trec, poate, prin mintea oricui atunci cînd este întrebat „de ce”. Asta poate pentru că nici el nu știe cu siguranță, sau poate că știe, dar alegerea sa nu poate fi articulată în cuvinte pentru că a fost un simplu sentiment, o simplă senzație. Ești încăpățînat și vrei să dai un răspuns mai bun decît cel dinaintea ta, vrei să demonstrezi că ție chiar îți place ceea ce urmează să studiezi, dar ajungi la același timpar, același răspuns din nou și din nou.
De ce nu mai putem face așa cum făceam în copilărie? Măcar atunci eram mai autentici.