Nicolae Hurduc: „Noi nu putem face cercetare cu apă de la robinet și cu pămînt din grădină; avem nevoie de bani”
Microfonul de serviciu 14 mai 2018 Niciun comentariu la Nicolae Hurduc: „Noi nu putem face cercetare cu apă de la robinet și cu pămînt din grădină; avem nevoie de bani” 135Nicolae Hurduc este decanul Facultății de Inginerie Chimică și Protecția Mediului „Cristofor Simionescu” de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași din 2016, însă a început să susțină cursuri aici încă din 1984, la doar patru ani după ce a absolvit aceeași instituție de învățămînt superior. Deși inițial și-a dorit să fie inginer într-o fabrică, a ajuns în cele din urmă la catedră, pentru că aici a putut să se dedice cercetării. A moștenit pasiunea pentru chimie de la părinți, tata fiind medic, iar mama chimist, și a transmis-o și mai departe fiului său, care a ales să studieze același domeniu. Din ianuarie anul acesta, Nicolae Hurduc a devenit reprezentatul României la CERN, fiind singurul reprezentat al mediului universitar din întreaga țară.
Ce ați schimbat la Facultatea de Inginerie Chimică din 2016, de cînd ați devenit decan, și pînă în prezent?
În doi ani nu s-au schimbat foarte multe lucruri. Ceea ce mă nemulțumește pe mine, ceea ce îmi reproșez în calitate de decan este faptul că nu am găsit încă pîrghiile prin care să convingem elevii să vină la Chimie. Ne frămîntăm de vreo șapte-opt ani, de cînd a început scăderea numărului de studenți. Această situație este influențată și de scăderea demografică din România, dar nu reușim să ajungem cu un mesaj suficient de convingător la sufletul tinerilor absolvenți astfel încît să-i convingem să vină la noi.
S-au schimbat foarte multe în sistemul de informare. Prezentarea în licee care se făcea înainte nu mai este eficientă pentru că acum vin reprezentanți de la toate universitățile și spun același lucru: „noi sîntem cei mai buni”. Pe partea de rețele de socializare, care sînt la modă acum, e o problemă cum îi aduci pe elevi pe pagina ta de Facebook. E o problemă de marketing care ar trebui făcută de profesioniști. Ar trebui să avem bani să putem angaja specialiști care să-i lămurească pe tineri că noi, de exemplu, avem cereri de locuri de muncă de două-trei ori mai mare decît numărul de absolvenți. Noi spunem toate lucrurile acestea, dar într-o manieră care nu-i convinge. Anul trecut am rămas cu vreo 20% din locuri neocupate.
Lumea se teme de inteligența artificială, de roboți
Ce nu ar trebui să-i lipsească unui absolvent de inginerie chimică bun?
Ca să poată lucra în secolul al XXI-lea, un absolvent de inginerie chimică are nevoie de foarte multe lucruri. Acum peste tot, toți spun că trebuie să fim creativi, chiar și inginerii. Dar nimeni nu spune cum. Creativitatea în zona ingineriei presupune, de fapt, să-ți dezvolți emisfera dreapta, care este caracteristică muzicii, picturii, teatrului. Ceea ce inginerii nu prea fac. Noi am introdus un curs numit „Simularea creativității”, unde colegii noștri de la Universitatea de Arte vin și susțin prelegeri pentru studenții ingineri, tocmai în ideea de a le deschide uși, să vadă ce înseamnă pictura, muzica, teatrul. Acum vrem să facem un proiect cu Primăria și să facem o expoziție permanentă de artă în holul Facultății de Chimie. Acolo vor expune atît studenții de la Arte, cît și ingineri și cadre didactice de la Chimie. Cred că asta îi va sensibila pe ingineri și vor înțelege concurența cu inteligența artificială, pentru că asta e problema cu care se vor confrunta generațiile viitoare. Lumea se teme de inteligența artificială, de roboți. Din punctul meu de vedere nu ar trebui să ne temem pentru că roboții, programele nu fac altceva decît să lucreze după sisteme de gîndire logică. Dar partea de creativitate și de analiză holistică nu o pot rezolva momentan roboții. Acesta este avantajul unui inginer al secolului al XXI-lea. Foarte mulți laureați ai premiului Nobel au dezvoltată o parte artistică la nivel profesionist. De exemplu, Jean Marilyn – unul din cei mai tineri laureați, avea 45 de ani cînd a luat premiul Nobel în chimie – cînta la pian și la orgă. Dar dădea concerte, nu cînta doar pentru el. Pierre de Gennes – laureat al premiului Nobel pentru fizică – făcea grafică și-și ilustra singur cărțile științifice pe care le scria. Einstein cînta la vioară, iar asta spune ceva. Deși erau persoane preocupate de științele exacte, aveau înclinație către artă, iar asta spune că așa trebuie să evolueze lucrurile.
Spuneați în 2010 că „pînă cînd sistemul nu va fi finanțat cum trebuie nu se va rezolva problema performanței”. Anul acesta Universității Tehnice i-au fost repartizate mai multe locuri de către Ministerul Educației Naționale. Credeți că acest lucru ar putea determina absolvenții să rămînă în țară și să se ocupe de cercetare?
Nu e suficient să dai locuri. În cercetare trebuie să finanțezi cercetarea. Noi, cînd am aderat la comunitatea Europeană, ne-am asumat niște obligații: să direcționăm 6% din PIB pentru educație și 2% din PIB pentru cercetare. Sînt deja 18 ani de cînd am aderat și ne-am asumat lucrurile acestea, deși nu le-am respectat niciodată. Noi nu putem face cercetare cu apă de la robinet și cu pămînt din curte ca să zic că nu mă costă. Există domenii cum ar fi matematica, fizica teoretică, istoria, unde nu ai nevoie de produse chimice, de aparatură, dar nu poți face cercetare fără bani. Mulți dintre tineri nu pleacă din cauză că nivelul de pregătire nu e bun, pleacă că se gîndesc ce vor face după aceea. Cei care sînt pasionați de partea de cercetare sau de cea didactică nu vor rămîne în România.
În afară de bani, ce îi lipsește sistemului de învățămînt superior din România?
Îi va lipsi resursa umană, care deocamdată există la noi. Acest lucru se va întîmpla chiar și la noi la facultate. Facultatea de Chimie este cea mai grea facultate din Politehnică pentru că presupune foarte multă imaginație. Noi lucrăm foarte mult cu un domeniu invizibil. Noi trebuie să ne imaginăm ce se întîmplă la nivel molecular cu reacțiile chimice. Nu este simplu. Mintea trebuie educată într-o anumită manieră. E o facultate foarte grea: patru ani, 28 de ore pe săptămînă, laboratoare obligatorii, proiecte, iar asta face să nu avem studenți. Avem cadre didactice pregătite și înainte performanțele facultății noastre erau comparabile cu cele ale altor universități din Europa. Din punct de vedere al resursei umane, pînă acum totul este bine. Dar neavînd bani, am fost nevoiți să pensionăm oameni, nu am putut angaja personal tînăr, iar lucrurile acestea se vor vedea în timp. În mod cert, în cîțiva ani vor fi mari probleme de resursă umană.
Lucram cam 12 ore pe zi, și sîmbăta, și duminica
Au și cadrele didactice o vină?
E ca într-o căsătorie; cînd ceva nu merge, amîndoi sînt vinovați. Eu mereu am încercat să le explic studenților – deși ei nu mereu au înțeles – că e foarte important feed-backul pe care ei îl dau. Mă refer la interesul pe care îl au cînd vorbim de materia pe care o predă un profesor. Dacă ei vin în sală trei oameni în loc de 20 și cadrul didactic face cursul formal. De an la an va avea exigențe mai mici față de dînsul, pentru că nu are rost. Am trei studenți în sală, dintre care doi stau pe telefon, iar unul se uită la mine și mă ascultă.
V-au influențat părinții în alegerea carierei sau a fost doar pasiune?
M-au influențat însă nu doar în alegerea carierei, ci și ca mod de lucru. Tatăl meu, asta mi-a rămas bine înfipt în minte de mic copil, se trezea în fiecare dimineață la ora 4.00 și începea să-și pregătească stagiile pe care le avea cu studenții în clinică în ziua respectivă. Pe mine m-a impresionat cînd era copil pentru că ziceam „tu nu ai învățat cînt erai mic?”. Asta era dilema mea, căci se trezea și auzeam cum se ducea în bucătărie și se apuca de citit. Mama, la fel, avea un program de lucru de peste zece ore pe zi. Au fost modele care mi-au întipărit bine în minte, chiar la nivel de subconștient – probabil, un anumit fel de a fi ca să poți să obțin performanță.
Ați lucrat, înainte de a intra în învățămînt, la un Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iași. Nu ați fi putut să faceți cercetare acolo?
Aș fi putut, dar m-a atras parte didactică pentru că implică lucrul cu tinerii. Aici e o poveste foarte interesantă pentru că în momentul în care am terminat facultatea, pe vremea mea dacă aveai medie peste nouă – și asta se obținea foarte greu, acum e mult mai ușor – aveai voie să-ți depui un dosar pentru repartiție dublă: cercetare-învățămînt sau producție. Eu atunci eram foarte hotărît să devin inginer și nu am depus dosar. Domnul academician Cristofor Simionescu s-a ținut de mine: „depune dosar. De ce nu depui? Ai două repartiții, te duci unde vrei, dar ai două”. Dar eu am vrut să fiu inginer și m-am dus în fabrică. După trei ani de ture m-am lămurit că în momentul respectiv acolo erai mai mult un fel de paznic, să nu fure muncitorii, să nu rupă gardurile și să scoată bobine. M-am dus apoi în cercetare. Într-adevăr, acolo era mult mai bine decît în fabrică, dar am mai considerat un lucru: pregătirea ta ca individ, prin simplu fapt că predai cursuri destul de diverse și trebuie să-ți actualizezi cunoștințele, este benefică în partea de cercetare. În primul an am fost obligat să țin vreo 12 cursuri diferite și îmi blestemam zilele. Pe data de 15 septembrie începeam școala și mi se spunea pe 7 septembrie că „tu anul ăsta ții cursul ăla, ăla, ăla”, cu totul alte cursuri decît anul trecut. Începeam să pregătesc cursurile, iar asta m-a ajutat foarte mult în partea de cercetare.
Ați reușit să faceți în învățămînt tot ceea ce v-ați propus?
Niciodată nu reușim să facem tot ceea ce ne propunem. Acum două zile chiar stăteam în casă și mă gîndeam și soția m-a întrebat „ce tot ai? Ce nu-ți convine?” Și am început să-i zic „păi n-am făcut aia, păi n-am făcut aia”. Sîntem în permanență nemulțumiți că nu putem face tot ceea ce ne propunem. Mereu se poate mai mult. Acum, ce mă deranjează este faptul că sînt implicat în partea administrativă a facultății și asta îmi mănîncă foarte mult timp. Aproape nu se vede munca din sectorul administrativ. Ai de făcut tabele, grafice, nu știu cine se uită la ele, dar trebuie făcute. Pierzi o grămadă de timp, iar eficiența lor nu știu care este, iar asta chiar mă nemulțumește.
Cît de des mergeți la pescuit?
În ultima vreme nu prea am mai avut cînd. Înainte mergeam o dată la două-trei săptămîni. Pasiunea mea de pescar era focalizată pe pescuitul de păstrăv, în zone montane, nu pe apă statică, în lac. Mă duceam cam o dată pe lună la munte, la pescuit și vara, în concediu, în fiecare zi. Nu pescuitul în sine mă ajuta, ci faptul că mergeam și stăteam în natură, mă deconectam puțin de problemele zilnice. Acest lucru se poate lega de orice meserie solicitantă, nu numai de cea de inginer chimist. Eu am avut – și am și acum – un program de lucru destul de dur, cam 12 ore pe zi, și sîmbăta, și duminica. În ultima vreme se mai întîmplă să stau și cîte o duminică acasă, dar cînd am fost mai tînăr șapte zile pe săptămînă aveam program non-stop.
Pe lîngă cursuri și partea administrativă de la facultate – în care sînt implicat de vreo zece ani – m-am ocupat mult și de partea de cercetare. Îmi plăcea să lucrez în laborator. Am avut o perioadă prin 2005 – 2006, cînd am lucrat în Franța strict pe activitate de cercetare. Atunci mi-a plăcut cel mai mult pentru că nu aveam treabă cu partea administrativă. Așa ar trebui să fie pentru toți profesorii, nu doar pentru cei care lucrează în zona tehnică, ci și pentru cei care lucrează în zona umanistă. Partea de cercetare ar trebui să ocupe mai mult de 50% din timp, ceea ce nu se întîmplă.
V-ați gîndit vreodată să vă stabiliți acolo?
Mi s-a oferit post într-o universitate pariziană, la Universitatea Paris Nord. Au vrut la un moment dat să-mi forțeze mîna pentru că aveau nevoie de cercetători pe zona științifică. S-a scos postul în departamentul în care lucram și au stat de capul meu să mă înscriu la concurs, dar nu am vrut. Am preferat să vin aici, unde poți să faci efectiv ceva. Acolo eram a cincea roată de la căruță într-un sistem care funcționa și cu mine, și fără mine. Am considerat că e mult mai util să mă întorc și să fac aici ceva pentru educația din România.
Sistemul politic actual, al partidelor, este depășit
Ați spus la un moment dat că de ceea ce se întîmplă în țară se face vinovată lumea politică. Grupurile civice, precum „Corupția ucide”, pot schimba guverne?
Nu cred că pot schimba guverne, din păcate, pentru că după părerea mea sistemul politic actual, al partidelor, este depășit – și nu doar în România. Trebuie să căutam altceva ca mod de organizare a societății pentru că e evident, corupție e în fiecare țară. La noi mai grosolan, ne deranjează mai mult pentru că nivelul de trai este mai scăzut. În țările dezvoltate există corupție, dar nivelul de trai fiind destul de ridicat, nu-i deranjează foarte tare. Sigur că-i penalizează pe cei care fură, nu ca la noi. Corupția există peste tot prin sistemul politic. Un partid ca să poată ajunge la conducere are nevoie de sprijin financiar, banii vin de undeva, ei trebuie returnați. Sistemul de gîndire este complet greșit prin ceea ce se întîmplă în momentul de față. Între timp au început să se amestece servicii secrete cu politica, nu mai știi nici în cer nici în pămînt. Sînt grupuri de interese, industria plătește politicul, încît nu cred că un grup civic are forța de a modifica pentru că acolo e o încrengătură foarte complicată și foarte puternică. Acolo sînt bani, acolo e puterea, acolo e manipularea de opinie.
Zece ani am activat în Forul Academic Român, era un grup civic care monitoriza sistemul educațional – fac parte din membrii fondatori. Am văzut ce se întîmplă cu aceste grupuri civice, au tendința de a o lua pe calea politicului. Se lipesc de un partid sau altul și sînt indivizi în aceste grupuri civice care urmăresc de fapt o ascensiune politică.
Faceți parte din Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU). Ce se plagiază în ingineria chimică?
În domeniul ingineriei chimice nu prea se plagiază pentru că chimia are o tradiție în România. În facultatea noastră există o tradiție de aproape 200 de ani de chimie – au existat sisteme legate de chimie chiar și înainte de existența universităților – iar candidații trebuie să respecte cîțiva pași. Trebuie să publice lucrări, după care își dau doctorat și nu se poate altfel. E destul de greu să plagiezi. Sigur, nu e imposibil, dar sînt cazuri izolate, punctuale, nu ca în zona științele umaniste, a dreptului, de exemplu. Am văzut la Comisia Superioară cîte titluri de validează pe zona de drept sau cea de științe economice comparativ cu chimie, fizică, matematică. Științele economice aveau de două ori mai multe lucrări decît fizica, chimia, biologia și matematica la un loc. Erau conducători de doctorat care aveau 70 de doctoranzi în paralel. 70 de teze de doctorat nu poate să-ți dea niciun laureat al premiului Nobel. Dacă s-ar face verificarea tuturor tezelor de doctorat din drept eu cred că ne-am pune mîinile în cap, nu ar mai rămîne nici 5% din ele. Acolo sînt probleme, nu în domeniul științelor exacte. Problemele majore se pun pe domeniile care sînt conectate de zonele politicului, căci de acolo pleacă. Unele persoane aveau nevoie de un doctorat, nu contează în ce domeniu, ca să poată ocupa un post în minister.
Sînteți unul din reprezentanții României la CERN – Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară. Ce se cercetează la Geneva?
La Geneva se studiază aspecte legate de structura atomului la nivel de particule elementare. Acolo s-a pus în evidență, în urmă cu doi ani, bosonul x. Este una din particulele elementare care lipseau din tabloul general al atomului. Bosonul x este una din particulele care dau masă substanțelor. Se spune că dacă ar fi lipsit acest boson x, universul ar fi arătat ca o entitate energetică, ar fi fost doar dîre de lumină peste tot, fără să fie organizat așa cum îl percepem noi astăzi. Planetele nu ar fi avut masă, nu ar fi existat. Dacă ne raportăm la Pămînt, nici noi nu am fi fost cum sîntem. La nivel spiritual poate că am fi existat și în acele condiții, însă nu în forma în care existăm astăzi. Bosonul x mai este numit și „particula lui Dumnezeu” pentru că el a creat universul, l-a modificat în sensul în care îl vedem astăzi. Dacă toate obiectele în jurul nostru au masă, asta se datorează interacțiunii cu aceste particule.
Ați susținut primele cursuri încă din perioada regimului comunism. Cum a schimbat anul 1989 învățămîntul universitar din România?
Au fost și lucruri bune, și lucruri rele. Lucrurile bune au fost legate de deschiderea pe care a avut-o România la comunitatea Europeană la nivel de informații. Înainte nu aveam cărți, nu aveam de unde să citim. Nu aveam surse de informare, doar cîteva cărți rusești. Eu mă număram printre cei care nu știau rusă și m-am confruntat, pînă în anul 1990, cu probleme în ceea ce privește documentarea. Însă lucrurile greșite care au venit au fost schimbările foarte dese din Ministerul Educației, lipsa de viziune la nivel de minister, acest lucru însemnînd cum facem școală, cum învățăm studenții. Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar tinerii își aleg facultăți cu număr mic de ore, cît mai ușoare, să nu depună efort mare, să nu se deranjeze foarte mult și să se distreze cît mai mult. Și noi ne-am distrat cînd eram tineri, dar noi și învățam. Aici lucrurile s-au mișcat într-o direcție proastă. Sistemul de finanțare din învățămînt a favorizat această scădere, încît în momentul de față există o mare deosebire în ceea ce privește absolventul de facultate față de acum 20 sau 30 de ani.
Vin angajatorii să le dăm ingineri chimiști și nu avem de unde
Ați avut momente în care ați clacat și ați spus că, poate, ingineria chimică nu este pentru dumneavoastră?
Niciodată nu am spus acest lucru, nici măcar acum, cînd avem dificultăți financiare și nu prea avem studenți în facultăți. Există o problemă generală legată de sistemul de finanțare, de faptul că în școli nu mai sînt ore de chimie. Cum poate să-i placă unui absolvent de liceu chimia sau fizica cînd el are o oră pe săptămînă în clasele a IX-a și a X-a, iar apoi nimic? Sau poate are de ales dintre fizică, chimie și biologie, iar el poate să nu facă deloc chimie în liceu. Cum poate să aleagă un astfel de elev o facultate de chimie?
Noi avem un număr foarte mic de absolvenți. Vin angajatorii pe capul nostru să le dăm ingineri chimiști și nu avem de unde. Nu putem asigura nici măcar un sfert din cît se cere pe piața muncii în momentul de față. Lucrează ingineri chimiști de 70-80 de ani în întreprinderi pentru că nu au personal, mai ales în zona Ardealului unde au fost investiții masive. Chiar dacă este Universitatea „Babeș Bolyai” acolo, chiar dacă este Timișoara centru universitar, nu reușesc să facă față în ceea ce privește resursa umană.
În tot acest timp, în care lucrați pînă la 12 ore pe zi, ați simțit că vă neglijați cumva familia?
A fost unul din reproșurile permanent. E adevărat că soția mea m-a susținut foarte mult în timpul carierei pentru că a înțeles că altfel nu se poate în cariera didactică. Dar într-adevăr, faptul că eram aici (n.red. în facultate) și sîmbăta și duminica a afectat membrii familiei. Nu există altă soluție, nu poți să le face deodată pe toate. Nu poți fi și un familist bun, și cu cercetător excelent, și cu cadru didactic nemaipomenit. Nu se poate lucra la nivel înalt decît concentrîndu-te pe una sau pe alta și fiecare decide în viață ce e prioritar pentru el, în funcție de vîrstă sau de diferite etape din carieră. Dar asta necesită o înțelegere foarte mare din partea familiei, în cazul meu în special a soției, care a preluat toată activitatea casnică. Rîdea la un moment dat de mine că nici nu știam de unde trebuie să cumpăr pîine.
Băiatul v-a moștenit pasiunea pentru ingineria chimică?
Și el, și soția sînt tot chimiști. De fapt, prima mea soția a murit acum doi ani și jumătate, ea fiind tot chimist. M-am recăsătorit de curînd, dar și actuala soție este tot chimist. Mama mea era și ea tot chimist. Tatăl meu era medic. Am oscilat între a fi medic sau chimist și am ales chimia pentru că la medicină era mult de învățat pe de rost și nu mi-a plăcut sistemul acesta de învățare, dar pasiunea pentru biologie mi-a rămas, pentru că acum lucrez la zona de interfață dintre chimie și biologie. Pregătesc substraturi pentru culturi celulare. Ideea este să obligăm celulele stem ale propriului organism să se specializeze în direcția în care dorim noi, de exemplu, în celule epiteliale, cele mai mari probleme fiind grefele de piele. Aici fac o paranteză – pentru că doamnele sînt foarte atente la siluetă – cele mai multe celule stem sînt în țesutul adipos din abdomen. (rîde) Acolo e rezervorul de celule stem. Pînă nu de multe se zicea că se găsesc doar în măduva osoasă, doar în dinți, dar acum s-a constat că avem o mulțime de celule stem. Propriile celule nu dau semne de respingere, iar dacă noi reușim să direcționăm celulele stem către cele epiteliale, putem obține pe suprafețe artificiale țesutu-ri artificiale asemenea celor naturale, avantajul fiind că nu vor fi respinse de organism. Acum sînt și imprimantele 3D care au început să facă organe, de exemplu s-a făcut ficat artificial. Nu sîntem departe de momentul în care știința va oferi posibilitate omului ca din propriile celule stem să-și reînoiască diferite zone afectate ale organismului.
Adaugă un comentariu