Pop melodramatic pe acorduri de viori

Băieții de la Robin and The Backstabbers au urcat miercuri, 31 octombrie 2018, pe scena Casei de Cultură a Studenților din Iași alături de alțe cîteva zeci de artiști de la AltOrchestra, dirijați de bagheta lui Mircea Pădurariu. Costumați în măcelari, pompieri sau chiar parașutiști, cei de la Robin and The Backstabbers și-au reinterpretat zece piese și au reușit să le contureze cu totul diferit față de ceea ce erau ele la început.

„Atîtea promisiuni de ținut”, șoptește Robin în microfon încheindu-și hanoracul negru pînă la baza gîtului, în timp ce în spatele lui, orchestra își trece arcușurile peste corzile viorilor, scoțînd zgomote dramatice. „Să nu uiți să fii măgar/ Să îi spui că o iubești”, continuă solistul întinzîndu-se pe scenă de parcă atmosfera ar fi fost mult prea încărcată de emoție ca să mai poată sta în picioare.

Totul pare că se derulează în reluare. Pe ecranul mare din spatele scenei sînt proiectate imagini cu un univers roșiatic care se spulberă în fragmente mici, în timp ce Vladimir, toboșarul trupei, lovește agale cu bețele în tobele pe care abia le atinge. Dirijorul ridică bagheta în aer și un zgomot puternic umple întreaga sala în timp ce publicul tresare puțin, nemaiștiind parcă dacă să-și scoată telefoanele și să filmeze sau să se bucure de atmosfera calmă care acaparează sala.

Pe scenă sînt împînzite frunze arămii și pe ici-colo sînt amplasați pomi micuți de care Robin se mai împiedică din cînd în cînd în încercarea de a dansa pe ritmul pe care și-l dictează singur. Clapele se aud încet, în fundal, lăsînd orchestra să acapareze în totalitate atenția publicului. „Pfiu, mi s-a făcut pielea de găină”, îi șoptește o tipă roșcată prietenului ei, iar apoi își lasă capul pe umărul lui. Derularea concertului pare o poveste care te prinde încetișor, pe nepregătite și nici nu știi la ce să te uiți, pentru că sînt atîtea elemente care-ți pot acapara atenția, încît ochii îți fug dintr-o parte în alta a sălii, așteptîndu-te, parcă, să mai iasă cineva din spatele scaunului tău și să înceapă să-ți cînte în ureche.

Luminile difuze se plimbă nonșalant de pe un chip pe altul, făcîndu-i pe artiști să fie cînd verzui, cînd mov, de parcă ar fi fost niște extratereștri adunați unul lîngă celălalt. Mișcările lui Robin sînt din ce în ce mai fluide, își lasă mîinile să plutească în aer în timp ce el cîntă în continuare, iar picioarele se ridică și cad greoi înapoi pe scenă.

Scafandru, regizor sau astronaut?

În spatele tobelor, Vladimir se vede doar datorită costumului roșu de parașutist la brîul căruia are atașat un trianglu și tot felul de diferite bețe pentru tobe. Proptit în mijlocul scenei, cu privirea goală, solistul șoptește tremurînd în microfon „Om, dar ce e aia om?”, iar apoi se apleacă brusc și-și schimbă teneșii cenușii cu o pereche de cizme galbene care-i ajung pînă la genunchi. Face cîteva piruete și-și lasă hanoracul negru să cadă pe podea înlocuindu-l imediat cu o jachetă de pompieri pe care o asortează cu o cască galbenă și cu un topor pe care-l tot flutură în aer. „Noapte de nepătruns/ M-ai chemat și ți-am răspuns”, cîntă țopăind în jurul orchestrei cu toporul ridicat deasupra capului.

În stînga scenei, Oigăn, pianistul, ascute două cuțite în ritmul melodiei pe care o fredonează Robin. E îmbrăcat cu un costum alb, de măcelar, pe care se scurb pete roșiatice. Printre ei, Andrei Fântână, chitaristul trupei, se plimbă agale, de parcă ar fi beat, și se mai oprește din cînd în fața unuia dintre ei, aruncîndu-le priviri pline de reproș. Concertul este un spectacol întregit, cu muzică și teatru, căci băieții de la Robin and The Backstabbers își joacă rolurile de artiști deghizați în reprezentanți ai altor meserii.

Rămîn înmărmuriți pe scenă, pe două scaune maronii, Robin și o fată brunetă îmbrăcată într-o rochie de dantelă, cu un buchet de flori în mînă, în timp ce orchestra răsună în jurul lor, reasamblînd imaginea unei nunți în care cei ce, în definitiv, ar fi trebuit să se bucure de moment, sînt singurii nefericiți.