Patru frați într-o statistică

„Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?”, îl întreb pe Sergiu, care privește în gol, și oricît aș încerca să-l fac să se uite la mine din nou, știu că nu o va face. Tresare de fiecare dată cînd glasul meu trece de la blîndețe la fermitate și chiar dacă am încercat să-l fac să înțeleagă că nu îl voi lovi vreodată, nu am reușit. De multe ori, mîinile lui se ridică în dreptul feței ca într-un reflex, gata să se apere de orice. Pentru că în România, 63% dintre copii afirmă că sînt bătuți acasă de către părinții lor, 38% dintre adulți recunosc abuzul fizic, iar 20% apreciază bătaia ca un mijloc de educare a copilului. Așa că cei mici se află într-o defensivă continuă, gata să se apere de „o palmă” sau „o urecheală”, care nu sînt percepute nici de copii, nici de cei care îi au în grijă ca fiind o formă de violență. Știu deja că Sergiu își dorește să scape de atenția mea și să revin la el peste cîteva minute, cînd va copia răspunsul unui coleg și-mi va zîmbi larg, de parcă ar crede cu adevărat că el va deveni, cînd va fi mare, fotbalist. Sau doctor. Sau taximetrist.

De fapt, Sergiu e doar un număr într-o statistică. La fel ca mama lui, care a murit în urmă cu cîțiva ani. De atunci, el și frații lui sînt crescuți de către tată și de către bunica paternă, care se străduiesc să le ofere o educație: adică un blid de mîncare și niște haine pe care să le poarte cînd aleargă pe ulițe. Probabil că undeva, pe o hîrtie uitată într-un sertar, situația lui Sergiu e descrisă exact așa cum este, dar, la fel de probabil, nimeni nu le-a trecut pragul casei să-i întrebe pe cei patru frați sau pe cei care-i au în grijă dacă copiii au nevoie de ceva. Și chiar dacă ar fi făcut-o, cei mari s-ar fi bătut cu pumnul în piept că celor mici nu le lipsește nimic. Așa s-ar mai fi bifat un „check” undeva pe o foaie, iar Sergiu și frații lui și-ar fi continuat viața tresărind cînd cineva ridică vocea.

De fiecare dată cînd vorbim despre cum ne simțim, Sergiu îl alege pe cel mai fericit zîmbărici din tot teancul de jetoane colorate și îmi zice că el e foarte bucuros că a venit la școală. El zîmbește. Eu înghit în sec. În România, 20% dintre elevii înscriși în sistemul de învățămînt abandonează școala înainte de a finaliza clasa a X-a, iar Sergiu va fi e unul dintre ei. Îi lipsește afecțiunea, înțelegerea și cineva care să-i ofere susținere mai mult decît îi oferă doamna care-i are în grijă pe cei din clasa pregătitoare. Vine la școală doar de vreo două-trei ori pe săptămînă, iar de fiecare dată cînd am încercat să vorbesc cu ai lui, mi-au spus „n-are, doamnă, cine să-l aducă”. Și-am mai înghițit de cîteva ori în sec, iar acum răsuflu ușurată de cîte ori îl văd pe Sergiu intrînd curtea școlii, sperînd că va ieși măcar din statistica celor 63% de copii care afirmă că sînt loviți acasă.