„A fumat” sau „afumat”?

Un copil la vreo patru ani are undeva la un metru, un metru și cîțiva centimetri înălțime, adică ajunge exact la mîna unui adult – sau la partea posterioară a sa. N-am fost niciodată cunoscut printre tovarășii mei pentru norocul meu, ba din contră, am fost și sînt un ghinionist legendar. Dacă era un singur metru pătrat de gheață într-o curte, exact pe el alunecam. Și nu eram nici vreun doritor de aventuri, nu mă urcam în copaci, nu căutam să îmi sparg capul sărind gardul sau fugărind cîinele. Pur și simplu, e ceva genetic, după ultimele descoperiri provenind de la bunicul, care se accidentează măcar o dată pe săptămînă.

N-am avut niciodată treabă în piața din Darabani, dar am trecut de multe ori pe acolo, pentru că, întîmplător, se situează exact pe drumul cel mai scurt între casă și centru. Să fi avut vreo patru ani atunci cînd, de mînuță cu mămica, am pornit la explorat piața asta pitorească de țară, cu tarabe consacrate și cu vînzătoare care îmi tot trăgeau „ventuze” zgomotoase fie pe cap, fie pe obraji, pe frunte, pe ochi, pe nas, pe unde prindeau și ele, că mă și zvîrcoleam ca mîța în apă de fiecare dată cînd simțeam mîinile cărnoase apucîndu-mă de după urechi, să fie sigure că nimeresc ceva la pupat. În sfîrșit, după ce mi-a fost aplicat un strat sănătos de salivă pe față sau, ca să mă exprim în limbajul posesoarelor salivei, „pe fețișoara aia”, profitînd de o pauză, cît mama se întreținea cu o vînzătoare, m-am uitat și eu împrejur. Căutam ceva care să mă scape, orice – și am găsit cel mai interesant lucru din toată piața. De la nivelul meu am văzut numai o mînă cu, după calculele mele, șase degete, numai că unul era mai lung și ieșea fum din el. M-am gîndit că n-ar fi rău să mă fac util și să îl ajut pe bietul om, mai ales că văzusem eu în „documentarele” cu Tom și Jerry de pe Cartoon Network, că de la un deget ia foc tot omul, cu tot cu coadă și mustăți.

Așa că, într-un asalt vitejesc, am tras-o și pe mama vreo doi pași, pentru că n-a vrut să dea drumul mîinii mele, și am încercat să sting focul în cel mai simplu mod cu putință – am pus degetele pe el. Nu știu dacă l-am stins sau nu, dar știu că pe mine m-a ars vitejia asta mai rău ca toate „ventuzele” pe care le-aș fi primit în piață în ziua aia. Nici posesorul celui de-al șaselea deget care, aveam să aflu eu, se chema „țigară” și era dăunător sănătății unui copil curios, nu era mai bine și înjura de mama focului, călcînd sus-numita „țigară” în picioare și jurînd că n-o să mai fumeze că „era să uomor copilu’ dacă-i intra în uochi”. De el nu știu, dar eu nici c-am mai pus mîna pe vreo țigară de atunci – și m-am mai și înălțat, dar acuma văd mai multe, că s-au mutat și țigările odată cu înălțarea mea.