Majoratul oamenilor născuți a doua oară

În timp ce copiii născuți în anul 2000 își sărbătoresc anul acesta majoratul și implicit trecerea către maturitate, iar noi, cei care trăiam deja în acele vremuri, abia ne ștergeam teama din suflet că va fi un an care ne va schimba în vreun fel viața, există o mînă de oameni care își aniversează acum al doilea majorat. Un majorat al rinichiului primit de la cineva drag din familie, fie mamă, frate sau soră, fie de la un salvator necunoscut, care s-a stins din viață. În spitalul care privește întreg Copoul de sus, la „Parhon”, de 18 ani oamenii se nasc a doua oară, după ce trec printr-un transplant de rinichi, fiind un moment plin de emoție, indiferent de la persoana care donează. Dacă e vorba despre un donator aflat în moarte cerebrală, cei care au primit rinichiul duc mai departe un respect pe care îl arată lumii doar aprinzînd din cînd în cînd cîte o lumînare și păstrându-le vie amintirea. Dacă donatorii sînt din familie, respectul se duce mai departe pe tot restul vieții, în special pentru curajul de a dona o parte din ei, și anume una care îi va ajuta să călătorească, să muncească și să facă tot ceea ce fac oamenii perfect sănătoși.

„După transplant, m-am simțit foarte liberă, de aceea în toţi aceşti ani am călătorit foarte mult. Îmi place enorm să merg cu cortul, să simt că sînt în natură”, îmi povestește Simona, o femeie care deși are 41 de ani arată ca o adolescentă, fiind înaltă, slabă și foarte energică care zîmbește mereu. Deși pentru un om perfect sănătos orice ieșire în natură pare un lucru absolut normal, pe ea o diferențiază ceea ce făcea în urmă cu 18 ani. Atunci, după mai mult timp în care s-a simțit rău, avînd picioarele umflate și stări de greață, a aflat că rinichii săi nu mai funcționează, astfel că va trebui să suplinească într-un fel ceea ce organismul unui om ar face fără probleme, adică să filtreze toxinele. Astfel a ajuns să fie una dintre cele trei paciente care în anul 2000 aveau curajul de a trece printr-o intervenție care se făcea pentru prima dată la Iași, și nu doar la București sau la Cluj: transplantul de rinichi.

Pentru că Centrul de Transplant Renal de la Spitalul „Dr. C.I. Parhon” din Iași se afla la început, primele operații s-au făcut cu ajutorul medicilor de la București și erau făcute de la mamă la fiu sau fiică. Simona Moisei, cunoscută atunci sub numele Luca, a avut noroc că mama sa și-a dorit din nou să o ajute să facă primii pași în viață, astfel că au intrat împreună în sala de operație. „Mama a vrut din prima să doneze, chiar și medicii mi-au spus că ar fi bine să fie cineva mai în vîrstă, nu pentru că s-ar întîmpla ceva, dar pur și simplu pentru că fratele meu avea toată viața înainte. Drept dovadă, nici mama nu a avut probleme de sănătate din cauza asta. Oricum, m-am obișnuit repede cu ideea și am luat viața așa cum este ea”, spune femeia brunetă, împăcată cu povestea sa și fericită că deja face anul acesta al doilea majorat, cel de după transplant.

Astăzi însă îl are alături și pe soțul său, care a trecut și el printr-un transplant, tot de rinichi, dar de la un donator în moarte cerebrală, căruia îi este recunoscător în fiecare clipă. „De fiecare dată când mergem la biserică, aprinde o lumînare pentru cel care i-a donat rinichiul, are un respect aparte faţă de el. Din păcate, la noi în ţară, este un gest greu de înţeles, iar multe familii nu sînt de acord. Dacă eu aş putea să donez, nu m-aş gîndi nicio clipă şi aş face-o. Trebuie să te pui în situaţia celui care are nevoie, pentru că dacă ai avea pe cineva drag cu astfel de probleme, ai vedea ce bine este să aibă cine să facă un astfel de gest. Ar trebui să învăţăm cum să fim şi pentru ceilalţi”, rostește Simona în timp ce îl urmărește cu colțul ochiului pe soțul său, care tocmai a intrat în spital. Soțul se oprește o clipă, se asigură că Simona are o sticlă plină cu apă și îi spune timid că o așteaptă sus. Azi e una din zilele în care trebuie să își facă analizele necesare ca să vadă dacă totul merge bine, iar de aceea vine la spital o dată la trei luni. Însă nu este decît o formalitate și, mai nou, o plăcere, pentru că toate asistentele o cunosc și vorbesc cu ea ca și cum s-ar cunoaște dintotdeauna. Nici nu ar putea fi altfel, mai ales că în urmă cu 18 ani era acea tînără de 23 de ani care spera că va putea să călătorească, să vadă lumea și să poată munci din nou. „Nici nu-mi mai plăcea să stau la hoteluri sau pensiuni”, îmi spune amuzată și gîndindu-se că mai e o iarnă de trecut pînă să poată porni din nou spre vîrful muntelui cu cortul.

Simona Moisei, în fața Spitalului Parhon

Nici nu crede că în viață trebuie să te ghidezi prea mult după noroc sau să speri la minuni, ci crede că rinichiul său a rezistat atîția ani pentru că tot personalul medical și-a focalizat toată priceperea asupra cazului său. Fiind în prima serie de pacienți care făceau transplant, a reușit ca de-a lungul anilor să îi cunoască atît pe pacienții cu care a stat împreună în spital, cît și pe ceilalți care au urmat, întîlnindu-se la control și dîndu-și seama cît sînt de norocoși.

Rinichiul – un organ sensibil

„Fac tot ceea ce face un om normal, şi poate chiar mai mult decît atît”, spune zîmbind Angela Andrei, o femeie a cărei stare de optimism te molipseşte indiferent de cum arată ziua ta. Deși este minionă, femeia blondă și cochetă merge cu pași repezi, iar atunci cînd vorbește cu tine îți transmite toată energia pozitivă. Avea 26 de ani atunci când a aflat că rinichii săi nu funcţionează corespunzător şi că va avea nevoie de transplant, fiind la acel moment un şoc. De aceea, spune ea, jumătate de an și-a permis să nu simtă și să nu fie interesată de nimic; își dorea doar să refuze adevărul pe care medicii i-l arătau. Era tînără, iar cei din jur îi spuneau că ar putea să se pensioneze, ceea ce i se părea a fi parte dintr-un film, unul în care nu și-ar fi dorit să joace.

A aflat de boală în 1998, cînd la Iași încă nu se făcea transplant de rinichi, astfel că a fost nevoită să facă timp de trei ani ședințe de dializă. Îi este greu să îşi amintească despre perioada în care a fost legată de acel aparat, pentru că a fost un proces lung şi chinuitor, care îi punea pe pauză întreaga viaţă. Nici pînă acum Angela nu a găsit o cauză exactă care a dus la această boală, de aceea crede că trebuie să avem în permanență grijă de corpul nostru. „Rinichiul este un organ foarte sensibil, iar dacă ai un stres puternic şi nu reuşeşti să treci peste el, este foarte afectat. Eu fiind o astfel de persoană sensibilă, cred că asta m-a influenţat. De aceea acum cred că este important ca toţi oamenii să îşi facă măcar o dată la doi ani analizele uzuale, pentru a descoperi la timp afecţiunile de care suferă”, spune Angela.

Fratele său, care avea la momentul transplantului 43 de ani, care „nu a fost niciodată la spital pînă atunci, iar cînd vedea sînge leşina”, a fost cel care a reușit să îi demonstreze că pentru cei din familie putem trece dincolo de orice frică. „El a avut foarte multe emoții, iar după operație îmi amintesc că fiecare ne-am căutat să vedem dacă sîntem în regulă. Adevărul este că am fost o norocoasă, am avut toată familia alături”, îmi mărturisește Angela, adăugînd că va împlini 25 de ani de căsnicie, ani care au trecut fără să-și poată da seama. Chiar în luna octombrie, Angela a împlinit 17 ani de când şi-a reluat viaţa de acolo unde era înainte, şi nu a vrut nicio clipă să se gîndească cum ar fi fosta viaţa sa dacă fratele său s-ar fi temut în continuare să meargă într-un spital. Iar anul viitor, Angela va celebra și ea al doilea majorat, al noii vieți începute după transplant.