Recviem pentru copilărie

Cînd eram de-o șchioapă, îmi mîngîia părul blond, în fiecare di­mi­neață. Mă trezea cu grijă, ca pe un lucru fragil, și-mi zicea cu voce lim­pede „Hai, mamă, trezește-te”. Eu eram cu ochii mijiți de somn, iar ea mă lua de braț, mă ducea la ba­ie și îmi spăla cu mîinile ei fața som­noroasă. Uniforma de școală mi-o pregătea cu o seară înainte. Du­pă ce mă schimbam, mă aștepta la ușa să-mi țină mînecile gecii, să o pot îmbrăca. Apoi, „să ai grijă, ma­mă, și să fii atent la ce-ți spune doam­na”.

Zece ani mai târziu, mă trezesc de alarma ceasului, într-o cameră de cămin studențesc cu patru inși ce sfo­răie lîngă mine. Vasele sînt nes­pă­late, profesorii cer încă prea mult de la un student adormit. La baie nu mă așteaptă mama, ci o coadă de in­di­vizi. Mi se face foame și aștept să se întâmple ceva de la sine. Pînă cînd se întâmplă, îmi mai aprind o ți­gară. În amfiteatru, „doamna” se tran­sformă într-un bărbat cu părul cărunt care îmi povestește despre diferențele dintre ideologia liberală și cea conservatoare.

În cămin, mîncarea nu mă aș­teap­tă pe masă, am doar o bucată de plastic de pe care scot bani în fie­­care zi. Să-mi plătesc căminul, ta­xe­le la spălătorie, la cantină, trans­­por­tul. Și oricîte am de plătit, gene­ro­zitatea aparatului în care bag bu­ca­ta de plastic pare să nu ai­bă li­mi­te. Cel mai dificil îmi e cînd îmi a­min­tesc că la celălalt capăt al bancomatului e mama, cu părul mai al­bit, care nu știu cum face de-mi tri­mi­te bani mereu. De fiecare dată în­­să, cînd bag cardul, îi simt mîna mîn­­gîindu-mi părul blond.

Andrei COȘAN