Copacul care a trecut oceanul într-un baston

În România se găsesc, în prezent, șapte arbori Sequoia care, în mod obișnuit, cresc în Munții Sierra Nevada, din California, la altitudini de peste 2.000 de metri. Cel mai înalt dintre ei se află între comuna Săcuieu și satul Rogojel, și a fost plantat de un nobil ungur care l-a adus ilegal de pe continentul american, transportînd sămînța într-un baston. Cu toate acestea, doar un gard de sîrmă înconjoară rezervația naturală „Sequoia Park”, care are, cu tot cu cărarea care duce de la drumul de pămînt, pînă la poartă, vreo 20 de metri pătrați. Și chiar dacă în fiecare zi vin turiști în vizită, de ani întregi locul a rămas la fel.

Aproape toţi locuitorii de la poalele masivului Vlădeasa, din județul Cluj, știu că undeva pe aproape, pe „Dealul Domnului”, crește „copacul ‘merican”. Există și o pensiune în satul Săcuieu care se numește „Sequoia”, însă numele satului, chiar dacă sună, după părerea cîtorva țărani din zonă, ca o românizare a denumirii arborelui, nu provine de la acesta, ci de la numele unui lac sărat care a secat.

Dacă mergi pe șoseaua dinspre Săcuieu spre Rogojel, după vreo cinci kilometri de asfalt, va trebui să virezi brusc la dreapta, aproape la 180 de grade, și să urci pe un drum pietruit, printre molizi. Un kilometru ține „pietruiala”, iar dacă eviți bolovanii cît roata, vei ieși din pădure la baza unui deal cu iarbă sălbatică peste care se văd, pe alocuri, cîteva porțiuni îngrijite înconjurate de garduri. În vîrful acestui deal, după un urcuș pieptiș de vreo 15-20 de minute, vei putea vedea coroana arborelui sequoia, ușor de distins datorită faptului că este de cîteva ori mai stufoasă decît orice alt copac din zare.

„Gigantul” american din Carpați

Aluneca cu atîta spor și ușurință coasa lui nea Ioan, mai că te îmbia să iei și tu una și să i te alături. Pe terenul abrupt, în spate cu soarele care „ardea” în ziua caniculară de iulie, Ioan Potra, la 83 de ani, cosea. La o aruncătură de băț, „baba lui”, cum o numea făcînd din ochi cu un zîmbet pișicher, blagoslovea vaca ce tot întorcea capul, uitîndu-se cu ochii mari și negri la femeia care se plimba după ea cu un scaun și cu o găleată în mîini. Voia s-o mulgă, dar de fiecare dată cînd se așeza, vaca mai făcea un pas în vale, și doamna iar o trimitea în sori și stele de care n-au auzit nici cărțile de astronomie, în timp ce-și lua scăunelul în mînă o urma.

Un pic mai sus de casă, după grădina de zarzavaturi, se găsește cel mai înalt și unul dintre puținii arbori Sequoia din România, la care se ajunge pe o cărare însemnată de nea Ioan „ca să nu mai calce orășănii iarba, că nu mai să taie la coasă”. Copacul de aproape 40 de metri înălțime este înconjurat de un gard de sîrmă pe care se află o pancartă ce spune doar atît: „Sequoia Park Transilvania”. A fost plantat acum mai bine de o sută de ani de către Gal Silvestru, un grof, adică un boier ungur, care deținea proprietăți în zonă. De fapt, numele dealului pe care se află copacul, „Dealul Domnului”, vine chiar de la Gal Silvestru, căruia țăranii îi spuneau „Domnul”. Iar aici, în vîrful dealului, avea boierul un grajd pentru animale. „Zona asta, pînă-n dealul ălalalt și pînă-n vale, tăt o fost proprietatea lui și avea și satele de pe aici”, spune nea Ioan, cu o mînă arătînd locurile despre care vorbea și cu o mînă sprijinindu-se de coasă. De pe la mijlocul dealului, mai povestește bătrînul, „tăt roată era zîd” de piatră, acoperit cu șindrilă de brad și se putea intra numai printr-o singură poartă. „Ave’ un castel, așa, dar era grajd aici, că avea casă jos, în sat”, zice nea Ioan scuipînd în palme și apucîndu-se iar de cosit.

Din zid n-a mai rămas nicio urmă, iar din casă și din grajd, doar cîteva pietre ce par aruncate printre buruienile care au acoperit locul vechii proprietăți. Doar fîntîna cu cumpănă a mai rămas în picioare, însă nici ea nu mai poate fi folosită. Iar degradarea s-a petrecut atunci cînd au venit comuniștii și au împărțit pămîntul grofului la țăranii săraci din satele din împrejurimi. Așa a primit și nea Ioan bucata pe care o cosește acum, el fiind din Rogojel, un sat aflat în vale, la cîțiva kilometri de „Dealul Domnului”. Gal Silvestru era împătimit de copaci și îi studia cu mare interes, după cum povestesc oamenii din zonă. Tocmai de aceea a adus mai multe soiuri rare pe care le-a plantat în curtea sa de pe deal. Pentru a planta sămînța de sequoia, transportată într-un baston, conform legendelor locale, din California pînă în România, groful a chemat un specialist austriac care a analizat locul, solul, temperatura și viteza vîntului și a ajuns la concluzia că ar trebui protejat copacul de toate aceste fenomene naturale care i-ar dăuna creșterii. Astfel, boierul a plantat un rînd de brazi și pini în calea vîntului care venea dinspre Vîrful Vlădeasa și care aducea cu el multă zăpadă iarna. Pe lîngă arborele sequoia, Gal Silvestru a mai adus și alte specii rare, cum ar fi zada, arborele conifer căruia îi cad frunzele, sau pinul negru.

„Apăi, eu nu știu cum poate să încapă ditai copacul într-un baston”, zice nea Ioan, uitîndu-se la gigantul din vîrful dealului, cu o față parcă plină de milă pentru cei care ar crede așa ceva. El n-a văzut altul la fel în România, deși a auzit că mai sînt, dar mai mici. „Eu știu că i-o adus sămînța din ‘merica, din «Cicado»”, spune bătrînul, mîngîindu-și încet bărbia, încercînd să-și amintească cu exactitate cum se numea localitatea. Chiar dacă nu și-a amintit, a auzit el că acolo, în ‘merica, oamenii fac tunele și intră cu mașinile prin trunchiuri de sequoia.

Aici, chiar dacă locul este mai greu accesibil, în fiecare zi sînt vizitatori. Și nu numai din România, ci și din Ungaria, Germania sau Franța. „Nici înjer din cer dacă cobora nu-l vizita atîta lume cît a fost iarna asta aici la mine”, zice nea Ioan și-și face repede o cruce, căutînd cu privirea în direcția nevestei. Văzînd că aceasta nu-l bagă în seamă, bătrînul își prelungește pauza de la cosit și povestește, mîndru, că a întîlnit oameni din toate părțile lumii care i-au spus că „au fost pisti tăt dar așa mare copac n-au văzut”.

Deși este un monument al naturii, în afara gardului de sîrmă, arborele sequoia nu mai este protejat de nimic. Din bariera de brazi plantată de Gal Silvestru au mai rămas doar cîțiva, restul fie s-au rupt la furtuni, fie au fost tăiați și au devenit lemne de foc.