De luni mă apuc de treabă

Baubau-ul meu avea doi ani și trăia înconjurat de teancuri înalte de foi, dosare, jucării și cutii de puzzle-uri. Ici-colo, se mai ivea câte un copil, ba de sub o masă, ba de după un scaun. Dacă îi numărai, îți ieșeau vreo 30. Știam că e acolo, dar nu am vrut să-l înfrunt, iar de fiecare dată găseam câte un motiv. Ba facultatea, ba mama, ba tata, ba bunica, ba fostul iubit. De naivă ce eram, uneori mă mulțumeam să spun „lasă că de luni. Sau mai bine de la 1”. Mă lăsam cufundată într-o rutină din care n-aș fi ieșit nici măcar dacă Baubau apărea în fața mea și-mi striga „gata, te las să câștigi”. Trei ani, cât a durat facultatea, am făcut aceleași lucruri: facultate-scris-vizite acasă. Facultate-scris-vizite acasă. La care mai adăugam câte o petrecere la final de săptămână și câte o vacanță de câteva zile prin decembrie și una de câteva săptămâni în vară.

Iar când m-am hotărât să-l înfrunt, nu a trebuit să-i țin piept doar lui, ci și oamenilor din jur. „Dar nu ți-a fost frică?” – am auzit de atâtea ori încât a devenit un soi de „bună, ce mai faci?”. Nu m-am gândit nici acum de ce m-am trezit în dimineața de 6 aprilie și mi-am zis că trebuie să schimb ceva, dar mi-am dat seama pe drum că eram mai hotărâtă ca niciodată. Odată, mă întorceam cu trenul de la București. Era pentru prima dată când îmi luasem destul de mulți bani cash la mine, cam bursa mea de student pe două luni, și laptopul. Mi-am abandonat ghiozdanul pe un scaun, iar pe la Buzău am coborât să iau aer. La urcare, m-am așezat pe alt loc și am ațipit câteva minute. Când m-am întors la locul meu, mi-am văzut geanta descheiată, portofelul pe masă și toate actele împrăștiate. Trei bătrânei, colegii mei de scaun, sau gândit că am rămas pe peron și au încercat să-i sune pe toți oamenii ale căror cărți de vizite le aveam în portofel, doar doar o fi auzit cineva și de mine. Atunci a încetat să-mi fie frică.

Altădată, Baubau și-a băgat și mai urât coada. M-a făcut să pierd ultimul tren care m-ar fi făcut învățătoare. Ultimul. Niciun autobuz nu ajungea la destinație în timp util. După un bocet pe peron, cu două valize lângă mine și cu o discuție în care doi polițiști încercau să înțeleagă dacă sunt bine, iar eu nu puteam să scot niciun sunet, am găsit până la urmă un blablacar. Un nene cu o dubiță care distribuia pufarini.

Și a mai fost cel puțin un Baubau, care avea cinci luni și trăia în altă țară. De el m-am ascuns după licență. Frică nu mi-a fost, căci frica e doar o scuză pe care o folosim atunci când a venit și ziua de luni, și ziua de 1 și următorul an, iar noi tot nu vrem să ne apucăm de lucrul acela pe care tot ni-l promitem.