Scrisul masculin-feminin

Cînd a ajuns la mine eseul Virginiei Woolf, recent tradus de Anca Dumitrescu și Elena Marcu la Black Button Books, m-am apropiat de el cu oarecare stînjeneală. I-am căutat loc potrivit printre cărțile din raft și l-am tot plimbat de pe o noptieră pe alta, pînă am început să-l citesc. Ba chiar, într-o dimineață, am dat să-l vîr în geantă și m-am oprit – pentru că „O cameră doar a ei” citit în afara camerei mele mi s-a părut (nu știu de ce) un fel de lectură lipsită de bun-simț.

Un eseu bazat de două prelegeri (ținute în octombrie 1928 la Societatea Artistică de la Newnham College și la Girton College – primele colegii din Universitatea Cambridge la care femeile au avut acces), „O cameră doar a ei” are un stil împrăștiat și ușor confuz, care ar putea să te piardă din primele pagini. Dacă o să ai însă puțină răbdare cu Virginia Woolf și o să reușești să treci de lipsa de organizare a scriitoarei, care-și dorește în mod clar să spună mai multe decît i-ar permite spațiul și timpul alocat, o să vezi că mesajul pe care-l are de transmis e unul suficient de clar și de tranșant, încît să te zguduie și să-ți țintuiască micul volum în mîini, pînă să-i ajungi la final. „Pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă bani și o cameră doar a ei” – spune Virgina Woolf aproape la începutul cărții și astfel își pregătește elanul cu care se avîntă în cele cîteva zeci de exemple pe care le are de oferit. Așa ajungi să afli care au fost primele femei care au îndrăznit să scrie și ai șansa să te familiarizezi cu situația femeii din secolul al XVI-ea, pînă în secolul al XIX-lea și să te indispui de-a binelea în fața adevărurilor – odată realități firești. „Însă atunci cînd citim despre o vrăjitoare care era înecată, despre o femeie posedată de diavol, despre o moașă înțeleaptă care făcea leacuri sau chiar despre vreun bărbat remarcabil care avea o mamă, cred că sîntem pe urmele unui romancier pierdut, ale unui poet suprimat, ale unei Jane Austen mute și obscure, ale unei Emily Bronte care și-a zburat creierii în mlaștină sau care cutreiera pierdută drumurile, înnebunită de tortura propriului har.” Convingerile Virginiei Woolf sînt argumentate, deși nu amplu și analizînd o anume situație în profunzime, cu numeroase exemple din literatură și analize personale asupra familiilor, claselor sociale și anturajelor scriitoarelor sau scriitorilor respectivi. Fără să devină patetică sau să ridice vreo clipă în slăvi literatura feministă, autoarea britanică reușește să descrie perfect poziția femeii și statutul său pînă să devină scriitoare, semnîndu-și textele cu propriul nume.

Astfel, un eseu esențial de parcurs pentru a înțelege dezvoltarea literaturii feministe din secolul XX și prezent, „O cameră doar a ei” îți lasă însă și un gust amar prin actualitatea lui. Faptul că multe dintre exemple se regăsesc sub forme asemănătoare și în lumea literară de astăzi face ca traducerea și retipărirea cărții să se transforme în necesitate și, mai mult, prelegerile Virginiei Woolf în semnale de alarmă, care să-i pună pe gînduri pe cei care n-au învățat că pentru a scrie „este fatal să fii pur și simplu femeie sau bărbat – trebuie să fii feminin-masculină sau masculin-feminină”. De nu, „oricît de genial și de eficient, oricît de puternic și meșteșugit ar părea [textul] pentru o zi, două, se ofilește la căderea nopții și nu poate să se dezvolte în mintea celorlalți”.