De la birou, în cel mai înalt sat din Europa

Din România pînă în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord sînt exact 2.521 de kilometri de parcurs, pe care cei mai mulți dintre noi aleg să-i străbată cu avionul și să ajungă la destinație în nu mai puțin de trei ore. Alexandru Ursachi a traversat distanța aceasta cu bicicleta, petrecînd cinci săptămîni prin România, Ungaria și Coasta de Nord a Franței, iar pentru că a vrut să repete experiența unei astfel de călătorii și întîlnirea cu oameni necunoscuți, a luat drumul Georgiei – de data asta cu feribotul.

Cînd s-a încumetat pentru prima dată să urce pe șaua bicicletei și să plece la drum n-a ieșit decît vreo cîțiva kilometri din Iași, după ce a pedalat cîteva ore încontinuu. De atunci n-a mai mers decît la scurte plimbări cu prietenii, motiv pentru care nu s-a gîndit nicio clipă că ar avea nevoie de o altfel de bicicletă, pentru că ce avea deja era exact ce îi trebuia. Cîțiva ani mai tîrziu, cînd deja era student în anul al II-lea la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, Alexandru Ursachi intrase „într-o stare de letargie în care nu prea mai găsea multe lucruri ca fiind interesante”, așa că, mînat de instinct, a decis să-i ia ca exemplu pe colegii lui care voiau să meargă într-o excursie cu bicicleta pînă în Bugeac, o zonă din Ucraina. Nu a plecat cu ei, dar și-a cumpărat o nouă bicicletă care să reziste la drum lung, iar în vara anului 2013 a reușit să ajungă la Brașov după două zile de pedalat.

Marea Britanie, la cinci săptămîni distanță de Iași

„Eu nu i-am spus mamei că vin cu bicicleta, i-am spus că voi merge cu un schimb de experiențe în Germania, că voi sta acolo nu știu cîte săptămîni și că o să mai intru pe Skype ocazional; iar apoi voi merge la ea cu trenul”, spune Alex surîzînd și-și plimbă privirea prin încăperea slab luminată. E brunet și are părul puțin grizonat și ciufulit, dar se chinuie să-l aranjeze, trecîndu-și degetele pe lîngă ceașca de cafea și tot rotind-o în farfuriuța neagră din fața lui. Zîmbește larg cînd își reamintește de reacția mamei lui atunci cînd, ajuns pe coasta de nord a Franței, în Calais, a sunat-o să-i spună unde este și cu ce vine înspre ea. „Mă așteptam să reacționeze măcar puțin negativ pentru că am mințit-o, dar reacția ei a fost mai bună decît am crezut – a fost impresionată de ceea ce făcusem”, continuă acesta să povestească.

Mama lui lucra deja de ceva timp în Londra cînd el a decis să strîngă cîțiva bani din textele pe care le scria pe atunci pentru niște platforme online și să plece. Și-a luat bicicleta pe care a dat 600 de lei, iar apoi a plecat la drum cu un un cort atîrnat de portbagaj, un rucsac, o cameră de fotografiat și 300 de euro. Și-a documentat întreaga călătorie și a tras puțin cortina de peste viețile a mai multor persoane care l-au primit în casele lor. I-a luat cinci săptămîni să facă întreg traseul în care a traversat o bună parte a României, a trecut prin Ungaria și Franța, ca abia apoi să ajungă în Londra, locul în care a și rămas să lucreze peste vară.

„Acasă”, în curtea unor necunoscuți

În încercarea de a economisi cît mai mult, Alex a apelat la tot felul de aplicații precum „warmshower” care i-au permis să cunoască persoane în a căror curte a dormit sau în a căror casă a făcut un duș și a mîncat o masă caldă. Atunci cînd nu găsea pe nimeni care să-l primească, alegea să-și monteze cortul în pădure, înainte de lăsarea serii, ca oamenii care treceau pe drum să nu-l vadă afundîndu-se printre copaci.

În Ungaria a făcut primul popas al călătoriei și a stat cîteva zile într-un apartament din Debretin, alături de un prieten pe care îl cunoscuse pe internet. Tot acolo s-a oprit din drum pentru a bea un pahar de tărie cu un bătrînel – au vorbit, într-o germană stîlcită, combinată cu puțină engleză ici-colo, despre vreme și apoi a plecat mai departe, spre destinația finală, însă i-a fost greu să nu mai facă popasuri mai lungi pe traseu, mai ales cînd continua să se „ciocnească” de tot felul de personaje pe care cu greu le lăsa în urmă.

În Franța a mai cunoscut un bărbat de aproximativ 60 de ani, „care practica ciclismul ca sport”, la care a stat timp de două nopți și, pentru că au avut și o întreagă zi la dispoziție, au pedalat pînă la cel mai apropiat loc dintre Franța și Marea Britanie, o falează. „Pînă acolo trebuia să urcăm niște dealuri și eu, chiar dacă eram fără bagaj a trebuit să mă dau jos de pe bicicletă și s-o împing în timp ce el urca dealul, cobora și-l mai urca încă o dată”, povestește Alex rîzînd și dînd dezaprobator din cap.

Înconjurul Mării Negre te lasă în Georgia

Nu i-a ajuns însă aventura asta, iar în 2017, găsindu-se în aceeași stare care-l împinsese, în al II-lea an de facultate, să plece și să-și lase toate examenele restante, a decis că vrea să mai experimenteze astfel de lucruri. Terminase deja facultatea și lucra de ceva timp, dar ceva tot „nu se simțea cum trebuie”. Și-a amintit de planurile foștilor săi colegi de facultate care, în același an în care el a plecat în Londra, aveau de gînd să înconjure toată Marea Neagră cu bicicleta. „N-avea să fie ceva ușor ținînd cont de condițiile de atunci, pentru că trebuiau să treacă prin Abkhazia, o zonă separatistă din Georgia, dar acesta nu a fost singurul motiv pentru care au renunțat, ci și faptul că în anul 2014 s-au întîmplat niște lucruri prin Ucraina, în mod deosebit, care i-ar fi pus în imposibilitatea de a trece prin Crimeea”, încearcă Alex să explice trasînd un fel de hartă cu degetele pe măsuța de cafea.

A vrut, deci, să fie el cel care face acest traseu care fusese abandonat de colegii lui, dar și-a dat seama că nu avea timpul necesar, pentru că întreaga călătorie i-ar fi consumat mai bine de două luni. Nu a vrut totuși să renunțe așa că a tot încercat să găsească o soluție de a evada, pentru cîteva zile, din „monotonia de acasă” și a descoperit Georgia, o țară așezată „pe partea cealaltă a Mării Negre”. Și-a propus atunci să filmeze un documentar despre cel mai înalt sat din Europa, Usghuli, însă o destinație care nu-i dădea pace era Chiatura, un oraș industrial, construit pe niște stînci, „un loc în care oamenii, pentru a traversa orașul, folosesc telecabine de prin anii 1950 – n-ai nici sisteme de frînare”. A rămas, mai apoi, să stabilească locul împreună cu Victor, partenerul său de drum – căci acum nu mai voia să plece de unul singur.

Împărăteasa Tamar domnește în inima munților

Băieții au plecat inițial spre Chiatura, cu sandale și pantaloni trei sferturi în bagaje, dar la cinci minute după ce s-au îmbarcat pe feribot au căzut de comun acord să meargă în Usghuli, chiar dacă era o zonă mult mai turistică decît alegerea inițială. Au stat acolo cîteva zile și s-au întors în România promițîndu-și că data viitoare vor rămîne mai mult, motiv pentru care, un an mai tîrziu, în vara lui 2018, Alex și Victor au luat din nou calea Georgiei, de data asta cu bocanci și pantaloni lungi îndesați în bagaje.

Pînă-n inima munților, în cel mai înalt sat din regiunea Europei, cei doi au urcat cu un autobuz care mergea pînă în Svaneti. Abia mai apoi au ajuns în Ushguli, „zonă care nu a fost niciodată sub autoritatea unui stat, cea mai mare parte a istoriei fiind într-o de anarhie”. S-au plimbat pe drumurile de munte două săptămîni și au vizitat turnurile vechi de mai bine de 1.000 de ani. „Fiecare familie avea cîte un turn. Erau construite de oameni pentru a se apăra și împotriva invadatorilor, dar și unii față de alții, pentru că foarte des apăreau conflicte între familii”, povestește Alex, atent la modul în care își alege cuvintele. Acum, spune el, oamenii sînt calzi și primitori, iar mulți dintre ei s-au obișnuit cu numărul mare de turiști care le calcă meleagurile în fiecare zi, motiv pentru care majoritatea dintre ei și-au transformat casele în guesthouse-uri și au învățat cîteva expresii în limba engleză.

Pentru Alex, Victor a fost cel care s-a ocupat de partea de vorbire, fiind cel care știa limba rusă pe care localnicii mai bătrîni încă o vorbesc. Alex învățase, atunci cînd a plecat din România, doar cîteva expresii în georgiană și alfabetul acestora pentru a se asigura că va fi demn de încrederea localnicilor. Au stat, în cea mai mare perioadă a timpului cu fratele unui artist local, care le-a dezvăluit detalii despre istoria regiunii Svaneti pe care ei nu o știau. Le-a povestit despre împărăteasa Tamar, singura autoritate care a reușit să mai „îmblînzească” anarhia popoarelor și le-a destăinut că mai sus de Ushguli sînt ruinele unui palat care ar fi fost palatul de vară al împărătesei.

Alex rămîne cu privirea pierdută și parcă și vocea i se estompează pentru ceva timp. „E destul de dificil”, spune el și stă puțin să-și caute cuvintele. „E dificil pentru că eu nu fac lucrul pentru care m-am pregătit în facultate, sînt angajat într-un loc care să-mi asigure un trai decent și tocmai de asta nu pot pleca atunci cînd vreau. E dificil să păstrezi un echilibru între ceea ce vrei să faci și ceea ce trebuie să faci”, zice pe repezite, de parcă ar fi vrut să termine cît mai repede ce are de spus. Ar vrea să se întoarcă în Svaneti în iarnă, să „filmeze cîteva cadre cu munții înzăpeziți, căci nu poți face un documentar despre o regiune în care iarna ține mai bine de jumătate de an fără asșa cadre”, dar nu știe dacă timpul sau bugetul i-ar permite. Oftează, își pune haina pe el și-și trage fermoarul pînă sub bărbie. Alex încă așteaptă momentul în care munca lui va fi finanțată, în care nu va mai trebuie să se deplaseze pe banii lui, dar tot spune că, deși cei de la Ambasada Georgiei din România i-au descoperit proiectul, mai are de așteptat pînă la a fi sponsorizat.