Cel mai urît copil din lume

Lui Petrică nu i-a fost niciodată mai bine. Viața îi era atît de ușoară încît nici nu avea habar de vreo pră­pas­tie. Era de ajuns să fie cuminte la școală și să țină furculița numai cu mî­na stîngă, că părinții îi ofereau toată dra­gostea. Atît de bine îi era, că nici mofturi nu putea să facă. Cînd îl întreba careva ce dorește, spunea timid și u­mil că are de toate. Mai, mai că nu știa ce să mai facă de atîta iubire.

Pînă într-o zi, însă, cînd i-au fost mîn­­jiți obrajii de ruj și sărutări. Au în­ce­put deodată să-l lase îmbrățișările fără suflare și vlagă. Atunci s-a hotărît că trebuie să în­vețe ce e ura. S-a revoltat și-a înce­put să stea la masă numai în­tr-un cot. Iar de îndrăznea vreunul din părinți să-l mustre, bătea din picioare și începea a striga. De­gea­ba au încercat să-l tragă de urechi și să-l dojenească. Lui Petrică i se pre­făcea iu­bi­rea în otravă și grijile în lacăte. Nu a vă­zut nimeni din jurul lui. Îl duceau tot de mînuță peste tot, nu cumva să i se întîmple ce­va. Nu mai credea de mult că ai lui mureau de în­gri­jorare. Știa că, de va ră­mîne singur, pleacă un­de vede cu ochii. Atît de ma­re i se pă­rea lumea din camera lui cu geam prăfuit, că își do­rea să se piardă într-o zi, în drum spre școală.

În zadar a încercat să le spună că de acum se poate descurca singur, că a crescut mare. A încercat să se răz­bu­ne prin vorbe urîte, dar îl mus­tra con­ști­ința și se întorcea în genunchi. Nici cu palma n-a putut să dea. Se gîndea din ce în ce mai des cum ar fi dacă n-ar exista. Pe cine ar mai ține părinții lîn­gă ei mereu? Pen­tru un dram de liber­tate ar fi făcut ori­ce. Dar nu avea să-l asculte nimeni, pî­nă cînd n-a mai fost. S-a rugat atît de mult înainte de culcare să se ștear­gă de pe fața Pă­mîntului, că dimineața, în locul lui, ma­­­ma n-a mai găsit ni­mic. A înțeles abia tîrziu că lui Petrică nu i-a fost ni­cio­dată mai lehamite de viață.

Adriana ZĂVOI