Globul nu se sparge

Nu am știut niciodată ce culoare au pereții sufrageriei bunicii. Bib­li­o­te­ca ticsită cu cărți atingea tavanul și fă­cea ca toată cameră să fie cufundată în întuneric. Draperiile verzi acope­reau cele două ferestre mari, iar faldurile grose care atingeau podeaua asurzeau zgomotele bulevardului. La amiază se lăsa mereu tăcerea.

Mi­ro­sul de cafea măcinată se amestecă cu cel al cărților vechi, culese de prin zeci de anticariate din toată țara. Pe raftul din mijlocul bibliotecii ce îm­brăca în­trea­ga încăpere stătea la loc de cinste globul mare din cristal. În mingiuța transparentă, așezată pe o jumătate de craniu din plastic se af­lau poveștile unui cartier întreg. Ma­me tinere, dom­nișoare, domni în vîr­stă, vecine cu miros de zacuscă, toți treceau pra­gul holului îngust. Ușile mari ale su­frageriei se deschideau și se pier­deau fiecare în întuneric. După o oră, pu­țini ieșeau cu zîmbetul pe bu­ze. Pri­meau în întunericul suf­ra­ge­ri­ei cute adînci de pus pe frunte și gînduri împotriva somnului în miez de noap­te.

Bunica încuia mereu camera noap­­­tea iar cheia nu-mi amintesc să o fi vă­zut vreodată. Mă strecuram di­mi­nea­ța, atunci cînd razele soarelui inundau sufrageria în lumină. Globul de cristal era mereu în același loc, în cea mai întunecată parte a camerei. Mă ridicam pe vîrfuri, îl priveam a­tent și îl ridicam încet cu amîndouă mîinile. Nu se întîmpla niciodată ni­mic. Îl rostogoleam pe covorul viși­ni­u, îl trînteam de asfaltul din balcon și îl aruncam dintr-o parte sau alta a ho­lu­lui îngust. Nimic. Îl verificam de fie­care dată pe toate părțile să nu afle bunica la ce chinuri era supus globul în fiecare dimineață. O singura dată m-a privit în ochi și a zis cu zîmbetul pe buze: „Să știi că nu se sparge. Am în­cercat și eu cînd eram mică”.

Livia MOVILESCU