Năzdrăvanii pitiți în casetofon

Nenorocul nu și l-a putut alunga atunci cînd a venit pe lume, într-o zi de 13. Acum, la 85 de ani, îl ține departe cu cîte o glumă bună și cu pove ști. Doamna Elena spune călduros că au rămas singura ei „distracție”. Snoa­ve­le îi vin în minte atunci cînd stă cuibărită între perne și casetofonul pe piept. Le spunepentru copii și părinți deopotrivă. Vrea să-i în­ve­țe și pe ei ceva, din tîlcul povestirilor. Să le ducă ei mai departe, copiilor cînd n-o mai avea cine să le în șire.

Doamna Elena Casfichis se ține de șotii. Numai în universul copiilor se mai poate juca. Plămăde ște per­so­na­­­je pentru ei, ca să mai uite de cîte re­­­le i-a intors viata. I-a născut prin scris pe Mircea, un pu ști care chiu­le ș­­te de la școală ca să meargă la fu­rat și pe Măriuca, o copilandră fru­moa­­să foc pentru care unui mo șneguț cu sca­un la cap i s-au aprins călcîiele. Mai apoi, i-a dat suflare lui Sandu, un pen­­sionar sărac, care vinde covrigi în o­ra ș. Sînt chi­puri pe care le des­co­peri în vitrina cețoasă a bu­ticu­lui de la colț și suflete care ți se des­tăi­nu­ie numai du­pă ce ai avut curajul să le prive ști ochii .

Toate discuțiile duc la pove știle sale. Vorbe ște cu entuziasm despre și­­re­tenia lui Băsescu, despre gurile slo­­bo­de ale unora sau altora. Nu­mai a­­tunci i se descrețe ște fruntea înaltă, um­­­brită de trecerea anilor. Ochii mari, dar lenesi, devin zburdalnici. Și dacă ghi­ce ște nesa­țul din privirile tale, ca­u­tă să se adape din aceea și „lă­comie”. Atunci cînd simte că a prins curiozitatea omului, duce de­ge­tul ară­tă­tor la gu­ră. E semn că pre­gă­te ș­te ceva ne­mai­auzit.

Pe hîrtie a a șternut numai în­tîm­plă­rile din tinerete, atunci cînd nu o su­­păra vederea. Le semna sim­plu, Ela sau Lola. Acum, la cei 85 de ani pe care nu-i arată, îi place mai mult să le „încondeieze” din vorbe. Î și po­­tri­ve ș­te vocea după per­sonaj: fie mai mie­roa­să, fie mai răstită. Nu nu­mai că se face una cu povestea, dar nu uită nici de ascultători. Trăie ște fie­care rol pentru „publicul” imaginar: copiii. O su­pă­ră că acum, „ei o­bi ș­­nuiesc să se uite la desene anima­te cu tot felul de fi­guri, care au ni ște guri mari și ni ște burți umflate de te sperii”.

Ea nu vrea decît să le cî știge simpatia cu pove ști despre soarta u­nui „Co­­pil cu mamă vitregă”, des­­pre „O fa­tă descurajată” sau despre „Cum se fac copiii?”. Și-a lăsat ima­gi­nația să se ducă peste nouă mări și țări, pînă a întîlnit-o pe „Prințesa ză­pe­zii” și a fost mar­toră a „Doi îm­pă­rați care se cear­tă”. A­poi, a revenit cu­­minte pe me­lea­­­gurile noastre pentru a- și afla vi­i­to­rul la „țiganca cu ghi­­ocul”.

De pove știle Elenei Casfichis nu s-au bucurat proprii copii și nici ne­poții. Nu a avut. De aceea, sin­gu­ră­ta­tea bătrîneții îi pare cu atît mai co­ple­ șitoare. Acum, că suferă de diabet și de tensiune arterială, ar avea nevoie de cineva care măcar să o în­tre­be din cînd în cînd „ma­maie, ți-e bine?”.

Ce-i în casă, nu-i ­minciună  

În no­iembrie 2007, a convenit să- și în­cre­dințeze garsoniera fiicei unei foste vecine de scară, în schim­bul în­gri­jirii. Numai după un an, femeia ca­re trebu­ia să-i poarte de grijă a uitat să-i mai calce pra­gul. Ul­ti­ma da­ta, nu a venit să o întrebe cum î și poar­tă bă­trî­nețile, ci să-i spu­nă că va trebui să vîn­dă gar­so­ni­era în care locuie ște și să-i dea 300 de mili­oane lei. Ca să sca­­pe de a­zil, unde ar fi putut-o duce în­tr-o clipi­tă. S-a dus la judecată, să î și ia casa în­a­poi, și crede că va reu și. Da­că o ajută și pove știle. „Pe 23 noiembrie am pri­mul mare termen de judecată. Sper să mi se facă dreptate și să nu fiu lă­sată pe drumuri la 85 de ani. Am de chel­tuit mult cu avocatul, iar din pen­sia de 830 de lei fac cu greu față. Da­că a ș mai vinde din pove ști, ori dacă aș co­la­bora cu o editură, cred ca a ș mai fa­ce ceva bani. Cu pove știle poa­te re­u­ șesc să-mi recî știg casa”. Îmi spune a­proa­pe în soaptă că nu o mai sperie ni­mic, nici măcar moar­tea.

Snoave pentru un client

Le are pe toate, pe casete. Le-a ascultat și le-a modificat de sute de ori. Să fie loc de glumă, dar și de „ba­­gă de seamă!”. Nu le-a publicat ni­­că­ieri, nu pentru că nu a știut pe la ce u și să bată, ci pentru că „i-e urat să cer­ șeas­că atenție”. Singura „tentativă” de colaborare cu o editură de li­te­ratură pentru copii a avut-o în ur­mă cu doi ani, cînd le-a trimis celor de la Car­tea Copilului din Bu­cu­re ști caseta pe care înregistrase „Pu­iul de caprioară” și „Fetița din pă­du­re”. După ce au as­cul­tat-o, au ținut-o în sertar vreo două luni, după care, i-au trimis-o acasă prin po ștă. Nu a­veau bani de „irosit” pentru pove știle ei. De atunci, Elena a ho­­­tărît că nu are să mai încerce să le vîndă.

Își aminte ște, însă, cu plăcere că a avut un cumpărător. Și nu unul oa­recare. În 1990, cînd era în parcul Ci ș­­migiu, cu o învățătoare pentru ca­­re scrisese sceneta „Dragoste ne­îm­­­păr­­­­tă șită”, a stîrnit interesul u­nui zi­a­­rist neamț, Klein Wasser­mann , care i-a cerut patru casete. I-a trimis ba­­nii toc­mai din Ger­mania, prin po ș­tă, plus o scri­soare în care o a­nun­ța că ce­le opt pove ști urmau să fie publicate acolo. Dar după aceea nu a mai știut ni­mic de el. Nu i-a mai păsat, pentru că era un cî știg nesperat: „A fost o surpriză tare plăcută. Nu mă a șteptam să le cum­pere. Eu i le dă­du­sem doar să le as­culte, ca să-mi spu­nă apoi cum îi par. Mi-a dat patru mi­­­li­oane de lei pentru ele, ceea ce în­sem­­na o groază de bani la vremea a­ce­­ea, mai ales că nu a­veam nici un leu în buzunar”. Acum do­­­uă săp­tă­mîni, în acela și parc, a vîn­dut unei mame, la insistența băiețelului sau, alte două pove ști: „Copilul Mi­nu­ne” și „Zbu­ră­torul fără aripi”. 20 de lei povestea. Dar asta nu o bucură decît puțin. Ar dori ca pove știle ei să ajun­gă la cîți mai mulți: „Sînt cam acelea și pove ști de cînd lumea: «Pun­gu­ța cu doi bani», «Ce­nu­ șărea­sa», «Ur­sul păcălit de vulpe», foarte fru­moa­se, dar ar fi bi­ne să mai citeas­că sau să mai asculte și alt­ceva. Ale me­le oglindesc rea­li­tăți tre­cute și pre­zen­­te, ori mereu pre­zen­te. Copiii, cu aju­torul pă­rin­ți­lor, ar pu­tea învăța ce­va din ele”.

Cu gluma poți deschide multe uși

A început a spune pove ști cînd a rămas singură, în ‘87. Comuni știi i-au o­morît soțul atunci, pentru că nu „a vrut să intre în hora lor, să- și sape o par­te din colegii de muncă”. U­mo­rul a ajutat-o să treacă peste cel mai mare ghinion. Pentru ea, a de­ve­nit o filo­so­fie de viață. „Poate că am avut momente cînd, de su­fe­rin­ță, am vrut să-mi tai venele. Însă, a­poi, rîdeam singură de nebunia mea. Cu gluma poți deschide multe u și, plus că te destinzi și viața nu-ți mai pare atît de par șivă”. Se întremează mai ales a­tunci cînd vede că- și bucură vecinii cu cîteva zîmbete. Bătrînețile și le îm­­par­te cu nea Sandu, vecinul de la 6, care se pricepe să scormo­nească în burțile te­levizoarelor și casetofoa­ne­­lor strica­te. Pentru că-i de nă­dej­de. Îi duce cu drag plă­cinte ru­me­ne, su­­pă a­bu­rindă sau cîte o zacuscă „stas” și se întind la vor­bă. El are timp să-i as­cul­te cu drag pove știle. Și pe ce­le vesele, și pe acelea mai triste.

Pe front, „mama răniților”

Nici nu se gîndea cînd era tînără că avea să spună pove ști la bătrînțe. Îi tin de urît și de cald, în suflet. Îmi spune că e învățată cu munca, încă de la 14 ani. Atunci, cosea haine pen­tru mi­litari și a­prindea sîmbetele fo­cul, în schimbul unui ciubuc, în șase gospo­dării evreie ști. În primul an de facultate, la 18 ani, a mers pe front. A vrut să le u șureze viața alor ei, ca­re o du­ceau greu cu hrana din cau­za răz­boiului. S-a gîndit că blidul de mîn­care ce-i re­venea trebuia să fie dat mamei, fi­ind­că era bolnavă. Doam­na E­lena spu­ne că primul im­bold i-a fost dat de un anunț apărut în ziar: „Căutăm vo­lun­tari pentru în­gri­jirea răniților pe front”. Î și a­min­te ș­te că „intram de-a bu șilea în linia în­tî­ia și trăgeam răniții. Îi țineam de nas și cu respirația mea încercam să le dau viață”. Doar ea și încă două fet­e au scă­pat tefere. Iar cînd s-a în­tors acasă a găsit un ora ș dărîmat. Fu­sese bombardat de nemți.

Ciuda „grecoaicei”

„Dacă n-ar fi fost Ileana, era bine cu Ceau șescu”, îmi spune înciudată bă­trîna. Îi poartă pică și acum, pentru că pur și simplu : „Era o femeie urî­tă, cred că orice ai fi pus pe ea tot urîtă rămînea. Plus că era rea al dra­cu­lui, proastă și vorbea cu «fă!»”. Ce nu le-a iertat niciodată comuni știlor a fost moartea băr­ba­tului ei, fiindcă au lăsat-o singură după 42 de ani de căs­nicie. „Știu cine l-a împu șcat: Con­stantin Boiangiu, ca­re era pe a­tunci șeful Direcției Gos­po­dării Co­mu­nale din cadrul Pri­mă­ri­ei Ca­pi­talei”, îmi spune cu un tremur în glas, care-i trădează durerea.

***

Pe doamna Elena am lăsat-o în mijlocul casetelelor ei de pove ști. έna­in­te de a ie și pe u șă , mi-am oprit pri­virea asupra palariei mov aruncată co­­­chet pe fotoliul rosu de la geam si pe cri­z­antemele bum­bi șori, cu­lese pro­­­babil din bratele unui flo­ră­­rese de la țară. Ghemuită între per­­ne cro șetate în cu­lorile toamnei tîr­zii, și-a luat ne­răb­dătoare casetofo­nul pe piept. Parcă in­trase într-un alt u­ni­vers, iar ochii îi licăreau straniu. Cred că în capul ei alb pre­gă­tea o nouă poveste.

Loredana OPREA 

***

Copii fără părinți 

Într-o zi, un bătrîn de vreo 60, ori cel mult 65 de ani, cu o pensie mică, a făcut rost de un co ș mare de covrigi, ca să-i vîndă în stradă. Și din covrigi lua și el cît i se dă­dea, dar era mulțumit omul. Pe a­cest om îl chema Sandu. Vindea cîte doi-trei covrigi, dar cînd trecea vrun copil ca­re, uitîndu-se cu jind la ei pentru că nu avea bani să cumpere, nu stă­tea mult pe gîn­duri și îl striga:

– Măi piciule, de cînd n-ai mîn­cat tu?

– De ieri, nene. –

Păi de ce nu ți-a dat mama ta mîncare?

– D-apăi nene, n-am mamă.

– Cum n-ai mamă?

– Dar cine te-a făcut pe tine?

– Lumea zice că Dumnezeu.

– Dar tată?

– N-am nici tată.

– Și unde stai tu?

– Într-o curte, la un alt nene, în grajd cu vaca.

– Cum mă, dormi în grajd?

– Da, nene.

– Dar ce mănînci?

– Păi, cînd se face ziuă, nenea ăla mă dă afară.

– Și nu-ți dă nimic de mîncare?

– Nu-mi dă, dar mă pune să car apă pentru vacă.

– Și pentru apă, nu-ți dă nimic?

– Azi nu mi-a dat nimic. Am făcut o poznă. Am furat două ouă si le-am mîncat crude. M-a prins și m-a dat afară.

– Și nu mai dormi acolo?

– Nu, nene.

– Dar acuma ți-e foame?

– Mi-a trecut puțin, cînd am tre­cut pe lîngă matale, că mi­ros ta­re frumos covrigii.

– Uite piciule, ia un covrig de la mine!

– Vai nene, și nu-i scump?

– Păi nu-mi trebuie bani. Și cînd mai ai vreme, mai treci pe-aicea.

– Bogdaproste!

Și a început să mu ște din el, flă­mînd. A trecut strada și, acolo, o fetiță mai zgribulită, mai neîm­bră­­cată, i-a zis: „Băiatule, dă-mi și mie un pic de covrig, că tare mi-e foame!” Băiatul a rupt din covrig și i-a dat și ei. Au plecat amîndoi, mîn­cînd. Au mers ce au mers și au dat de ni ște țigănci care stăteau pe trotuar și mîncau salam cu pîine. S-au uitat la ele și au plecat cu mirosul de salam în nas. Au mers mai de­par­te și baiatul a întrebat-o:

– Cum te cheamă, tu?

– Maria.

– Și unde stai?

– Pe stradă.

– Cum, stai pe stradă? N-ai nici tu casă?

– N-am. Dar de ce-ai spus „nici tu”? Nici tu n-ai casă?

– N-am nici eu. Vrei să fim prieteni?

– Dacă vrei tu, da.

– Unde dorm eu, ai să dormi și tu, și ce mănînc eu, ai să mănînci și tu.