Radu Paraschivescu: România se pregătește să-și pună mîinile pe piept și să se cuibărească în raclă

Infiltrînd măcar un strop de ironie în tot ceea ce spune, Radu Paraschivescu vorbește la fel de așezat și despre literatură, și despre sport, și despre politică. Absolvent al Facultății de Filologie din București, autorul unor volume precum „Două mături stau de vorbă” sau „Orice om îi este teamă”, el și-a șlefuit scriitura trecînd mai întîi prin meseria de profesor, urmînd ca apoi să fie bibliotecar și abia mai pe tîrziu să-și înceapă cariera de traducător, scriitor și gazetar.

Ați afirmat că ați avut un debut prost de două ori, atît ca autor, cît și ca traducător. Ce v-a făcut să credeți aceste lucruri?

Eu nu mi-am făcut o reclamă negativă prin care să fac impresie doar pentru că sînt acum foarte autocritic. Nu m-am gîndit că, dacă povestesc despre cum am ratat eu debutul și ca traducător și ca scriitor, lumea o să spună: „ia uite cîtă sinceritate copleșitoare, ia să-l cumpărăm noi pe omul ăsta de-acum încolo, că uite ce adevăruri spune despre sine!”. Nu, asta a fost conjunctura.

Am debutat ca traducător în 1991, cu un roman a lui François Maurier, un scriitor foarte bun și foarte închis, catolic practicant, cu puține bucurii în viață. Scriitura lui era destul de greu de citit și cu siguranță la fel de dificil de tradus. Eu am tradus o carte; se numește „Îngerii negri” și a intrat pe mîna unui editor care nu era de meserie. Editura era condusă de un căpitan de armată. La începuturi, atunci cînd era posibil totul, era haiducie și oamenii ăia nu aveau minime rigori editoriale. N-au făcut o redactare a textului, n-au făcut o corectură, n-au avut o oglindă a paginii. Existau sfîrșituri de capitole cu o pagină, pe care era scris un singur rînd sau jumătate de rînd – ceea ce e inadmisibil. Eu am cerut textul înainte de procesul editorial, pentru a-l mai citi încă o dată. L-am citit, am făcut cîteva modificări cu stiloul, tăind varianta incorectă, scriind altceva deasupra. Ei, nu știu de ce, dar au crezut că tot ce-am adăugat eu trebuia transcris în italice. N-am înțeles nici pînă-n ziua de azi de ce. Cartea a fost un fiasco. La toate astea s-a adăugat și coperta, pentru că editorii n-au citit volumul și au decis să pună o copertă care să atragă publicul. Probabil că s-au gîndit „ce copertă să-i punem? «Îngerii negri», ce-o fi asta? Sigur e ceva cu niște ninja care se bat între ei!”. Au făcut, deci, o copertă pe care erau ilustrați cîțiva cetățeni îmbrăcați cu blugi, care agresau alți oameni și erau pregătiți de-un caft (n.red. bătaie). Cu totul departe de ce ce o fi vrut François Maurier să spună, săracul!

Iar, ca autor, m-am încăpățînat să public o carte fără s-o schimb în anumite zone esențiale, așa cum mi se recomandase. Fiind un volum de debut, eu am vrut să arăt cît de bun sînt, cîte acumulări am făcut, cît de mișto de citit, de original, de fără pereche sînt și am scris o ciulama de 350 de pagini – teribilistă, de fapt, în care am vrut să epatez. Acum, după ani de zile, mi-am dat seama că asta am vrut, nu doar să debutez, ci și să epatez. Criticul care-mi făcuse un referat mai degrabă prudent și în care mă invita să refac bucăți masive din carte a avut dreptate. Ar fi trebuit să-i urmez sfatul; dar eu m-am gîndit că, dacă am așteptat atîta timp, cînd am și beneficiat de o sponsorizare, să-i arăt acum publicului cine sînt și de ce pierdere ar fi suferit el dacă eu n-aș fi debutat. Nu, ar fi avut parte de un mare cîștig dacă n-aș fi debutat așa. Noroc că romanul ăsta nu se mai găsește, a apărut acum 20 de ani.

De asta spun că ambele debuturi au fost rateuri la care nu te-ai aștepta acum, după aproape 30 de ani de cînd sînt traducător și 18 de cînd sînt autor. N-ai spune că cel care scrie acum niște cărți care se vînd este același cu cel care însemnase 350 de pagini de bazaconii fără cap și coadă, în urmă cu 18 ani.

Cred că am fost un profesor și un coleg regretat în 1988, cînd am plecat de la Făget

Dar debutul ca profesor cum a fost?

Un debut așteptat. Mie mi-a plăcut să fiu profesor și m-am dus acolo, la Făget, în județul Timiș, cu toată încrederea. Sigur, marea probă a fost cea geografică.

Ne-am dus la repartiția națională, așa cum se practica pe vremuri, cu atlasul geografic după noi, să putem depista locurile în care avem posturile. Orașele erau închise, nu puteai fi profesor, de exemplu, la Iași, ci în cine știe ce sat pe undeva ascuns și fără posibilitatea de a ajunge acolo cu mijloace de transport, așa că marea problemă și marea probă a fost aceasta. Altfel, eu am vrut să fiu profesor. Pe vremea cînd eram student, făcusem și o practică pedagogică de mare succes, la fostul liceu de engleză, la C.A. Rosetti. Încurajat de feedback-ul elevilor, căci acolo era o școală aleasă, am crezut că așa va fi și la Făget, că o să am parte de același nivel de performanță în limba engleză. Sigur că distanța a fost uriașă între așteptări și realitate, dar m-am lipit imediat de elevi și de colegi. Cred că am fost un profesor și un coleg regretat în 1988, cînd am plecat de acolo. În orice caz, eu pe ei i-am regretat. Și acum mai țin legătura cu profesorii de acolo. Îi văd foarte rar pentru că nu am timp să merg prin Făget, dar am în continuare elevi cărora le-am fost diriginte în primul meu an de profesorat și care vin la lansările mele de carte de la Timișoara, după 35 de ani de cînd ne-am cunoscut.

De ce ați plecat, totuși, de acolo dacă totul mergea atît de bine?

N-am avut încotro. Eram căsătorit cu prima mea soție și fiecare dintre noi era musafirul celuilalt. Eu predam la Făget, în județul Timiș, ea preda la Orăștie, în județul Timișoara. Eu eram din București, ea era din Brașov. Eu făcusem școala în București, ea făcuse facultatea la Sibiu, deci eram de pe-ntreg cuprinsul țării. În plus, orarul complicat al ambilor, distanța și alte elemente, făceau din fiecare dintre noi musafirul celuilalt. Noi nu eram o familie și a trebuit să facem în așa fel încît să redevenim una. Singura varianta era să plecăm fiecare de la școala lui și să ne căutăm un post în București, numai că pe vremea aia, chiar dacă ieșeai de-acolo din postul de învățămînt, în București n-aveai unde profesa în același domeniu. Și-atunci, fiecare dintre noi a găsit altceva de făcut. Eu aș mai fi stat la Făget dacă ar fi fost numai după mine; aș mai fi rămas și, probabil, decembrie 1989 m-ar fi prins acolo – dar la insistențele ei ne-am mutat în București și-am fost amîndoi bibliotecari pentru o vreme.

Și unde v-a prins decembrie 1989?

În București, la o bibliotecă tehnică lîngă Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor, care erau împreună pe vremea aia. Făceam o muncă anonimă acolo și fără niciun fel de chef. Eram plictisit, eram blazat, nu trecea timpul.

Erau români care se semnau drept autori pe cărți ale Agathei Christe

Deci nu v-a plăcut să lucrați ca bibliotecar?

În biblioteca aceea, nu. Era o bibliotecă de transporturi și telecomunicații, cu care eu n-am nicio legătură. Mă uit la televizor și vorbesc la telefon, asta-i singura legătură – altceva nimic. La școală, la Făget, nu simțeam cum trece timpul, aveam mereu ceva de făcut, era interesantă relația cu elevii, cu colegii, aveam o viață colorată, bună. La bibliotecă, timpul refuza să treacă. Am lucrat acolo un an și jumătate, în care, probabil, m-am uitat de trei milioane de ori la ceas. După aprilie 1990, m-am mutat la Biblioteca Națională unde a fost altceva, pentru că acolo aveam cărți de beletristică, de istorie. Recunoșteam domeniul. Am stat acolo trei ani, pînă cînd am ieșit din sistemul de stat și am intrat în sistemul privat.

Ce v-au oferit acești trei ani?

Mi-au oferit destule lucruri. În primul rînd, o sciatică dublată de discopatie pentru că am cărat cărți cu cîrca. Era vremea donațiilor din afară și veneau tot felul de generoși: italieni, americani, englezi, care trimiteau trenuri, vapoare, toate cu cărți, toate pentru noi, pentru că ieșisem de sub dictatură. Ei își făceau curățenie în depozite și ce nu le trebuia, ne dădeau nouă. Pe lîngă lucrurile interesante, am primit și o grămadă de mizerii. Neavînd decît 5% bărbați în personalul Bibliotecii Naționale, firește că noi am cărat cu cîrca, nu alții, și așa m-am pricopsit eu cu o afecțiune de spate.

Altfel însă, lucrînd la departamentul „achiziții”, primeam tot ce apărea. Așa vedeam, pe de-o parte și ce ne oferă italienii, spaniolii sau englezii în materie de literatură și chiar dacă nu erau neapărat ultimele produse, observam care era tendința, iar pe de alta și ce oferă editurile din România, unele dintre ele cunoscute sau în curs de lansare, altele misterioase. Existau edituri făcute în preajma Casei Presei, făcute de contabilul și bișnițarul de la tipografie, pe genunchi, care piratau tot felul de cărți, născoceau cărți care nu existau și le semnau cu alte nume. Erau români care se semnau drept autori pe cărți ale Agathei Christe și scriau niște orori. Toate astea veneau la noi, iar din punctul ăsta de vedere a fost frumos pentru că descopeream edituri cu tot felul de nume pitorești. Țin minte și acum editura „Ploscău”. Așa-l chema pe patron și a zis „dom’le, dar dacă în Franța există astfel de nume, de ce să nu fie și în România?” și a publicat niște cărți mai degrabă de duzină, dar le publica. Deci am avut o evidență a întregii mișcări a editurilor din momentul acela.

Ați afirmat într-un interviu că ce vă scoate din minți la faptul că lucrați la o editură e că sînt oameni care nu vor sa accepte că vă puteți pricepe mai bine ca ei la meseria asta. Au fost momente în care ați regretat că ați citit vreuna dintre cărțile pe care trebuia să le editați?

Acum se întîmplă mai rar pentru că aportul meu e mai mic în munca de editură, eu fac mai mult muncă de reprezentare a editurii pe la diverse întreprinderi, demersuri culturale, la tîrguri, la lansări, am cărțile mele de tradus și de scris și am mai puține prilejuri de a discuta cu oameni care nu acceptă că au greșit, oameni care nu acceptă să fie corectați. Unii dintre ei pur și simplu și-au uitat limba, ceea ce nu-i frumos. Alții se consideră infailibili, ceea ce iarăși nu-i frumos. La un moment dat am făcut o redactare extra Humanitas la un roman a lui Nicolae Breban și știu că el a fost destul de supărat pentru că i-am modificat expresia „a-și da cont”, care apărea abuziv în carte. M-a întrebat de ce i-am tăiat și i-am zis că nu există expresia aia, că nu puteam lăsa așa ceva, pentru că după aceea mi s-ar fi reproșat mie că n-am intervenit. Sînt oameni convinși că le știu pe toate, care nu au exercițiul replierii, nu admit în momentul în care greșeala le este arătată și nu fac niciun pas în spate. Nu pretinde nimeni scuze, să ne-nțelegem, dar pretinde recunoașterea greșelii și nu persistarea în reproș și în blocaj.

Accept să traduc pentru că mă gîndesc că poate, la un moment dat, n-o să mai am voie să scriu

Spuneați că nu vreți să ajungeți „centenarul traducerilor”, dar ați tradus deja peste 100 de volume. Care este lucrul care vă ține atît de strîns legat de această activitate?

Mă țin propunerile pe care le primesc. Mie-mi place să traduc și am făcut ceva eforturi ca să ajung traducător. După vreo șapte-opt ani, m-am instalat suficient de bine în postura asta ca să pot accepta sau refuza propuneri, iar acum lucrez doar în baza unora care-mi plac. Nu ca bani, ca bani n-are ce să-ți placă la chestia asta, dar în momentul în care văd că e vorba de un autor la care țin, unul care promite sau unul nu neapărat de succes, dar care are ce spune, de multe ori primesc.

Acum mai e ceva, eu sînt vecin și prieten, dar vecin de editură cu Denisa Comănescu, care lucrează la Humanitas Fiction de ani de zile. E foarte greu s-o refuzi pe Denisa. Are niște strategii de învăluire care-ți fac imposibilă rezistența. Eu spun la fiecare lansare că ea este cea care a inventat, în România, învăluirea individuală. E capabilă să dea ocol atît de repede încît să ai impresia că ești înconjurat de 20 de oameni, că ești fără scăpare – și atunci accepți. Are și o tenacitate asiatică, dar în același timp are un fler editorial foarte bun. Este un om de editură extraordinar, cu decenii în spate, simte imediat cartea cu potențial. Eu mă mai fandosesc din cînd în cînd, mai și refuz din cînd în cînd, dar în ultimii ani am primit propuneri măgulitoare în ceea ce ține de valoarea și prestigiul autorului, cît și de valoarea și frumusețea cărții. Din motivele astea se mai întîmplă să accept.

Accept și pentru că, știu eu, poate la un moment dat n-o să mai am voie să scriu. Poate vine fratele românesc a lui Vladimir Putin și interzice scrisul liber și atunci măcar să mă pot întoarce la niște oameni cu care am mai colaborat, la niște cărți la care am lucrat.

Este vreo carte pe care regretați că ați tradus-o?

De una îmi voi aminti, cu siguranță, întotdeauna. Editura luase plasă și se înșelase, iar eu luasem plasa editurii. Era o carte care se numește „Turnul secretelor”, scrisă de un anume Victor Sheymov, un rus care trebuia să povestească în carte despre cum a fugit în America. Editura „Univers”, care a cumpărat drepturile de autor, a fost convinsă că e o mare capodoperă de spionaj și că se spun acolo niște lucruri zguduitoare despre ruși și despre relația cu America. În realitate, era o pledoarie enormă care n-avea nici cap nici coadă, nu-ți oferea absolut nicio informație și era o plictiseală crîncenă și s-o traduci și s-o citești. Deci aia este o carte pe care am regretat că am tradus-o.

Pe de altă parte, ați scris peste 2.000 de articole în ziare. Este vreunul de care vă amintiți, la care vă gîndiți întotdeauna atunci cînd vine vorba de ceea ce ați publicat? De ce?

Unul, paradoxal, este articolul în care-mi anunțam plecarea de la „Gazeta Sporturilor”. A avut cele mai multe comentarii, așa se-ntîmplă: parastasul atrage lumea, despărțirea la fel. Eu am anunțat că fac o pauză, am spus că mă retrag, dar nu m-am retras definitiv. Am spus că, scîrbit de ceea ce se-ntîmplă-n sport și scîrbit de faptul că sportul acela nu mai e sport, e altceva, prefer să mă opresc, să nu cauționez postura și robianismul anumitor personaje din fotbal și să-mi iau o vacanță. Eu, de obicei, aveam 30-40 de comentarii, dar la articolul ăla am adunat vreo 400. Majoritatea melancolice și impresionante ca solidaritate, cîteva de genul „în sfîrșit, bine c-am scăpat de tine”, cum se-ntîmplă de fiecare dată. Ăsta-i un articol care a făcut multe citiri și a adunat multe comentarii.

Altul este cel pe care l-am scris acum cîteva luni, un articol oarecum înrudit ca titlu cu recent apăruta carte. Articolul se chema „Nu orice om îi este rușine” și vorbeam acolo despre o „dăncileză”, o limbă română cu boli sexuale, așa cum i-am spus. Au existat peste 6.000 de like-uri acolo, ceea ce pentru mine a fost șocant. Eu adun la articolele de pe Digi24 între 70 și 1.000 de like-uri, poate 1.500-2.000, în cazuri excepționale. Ăla s-a dus la peste 6.000, ceea ce a fost impresionant. Pe ăla îl țin minte, mai ales că e și relativ recent.

Sînteți pasionat atît de literatură, cît și de sport. Este vreo legătură între cele două? Cum se întrepătrund aceste două lumi?

Se intersectează destul de des. Mie-mi place să repet definiția lui Radu Cosașu, care spune că „sportul este cultură corporală”. Cele două se intersectează cu atît mai mult cu cît au existat și exsită scriitori care scriu despre sport. Au fost și înainte, și Eugen Barbu a scris, și Camil Petrescu, Eduard Ogaleanu, și mulți alții.

Eu povestesc mereu episodul unei emisiuni a lui Bernard Pivot, în televiziunea franceză, a postului „Bouillon de culture”, unde i-a avut invitați pe Mario Vargas Liosa, Salman Rushide și Umberto Eco, deci un afiș cutremurător. Vă dați seama ce amprentă avea Pivot din moment ce ăștia trei au venit toți în emisiune în același timp? Au discutat despre premii literare, despre strategii narative, despre succes, despre tot felul de lucruri care țin de scrierea unei cărți, pînă cînd, la un moment dat, Pivot a întrebat așa, oarecum secundar, ceva legat de fotbal, moment în care toți trei au sărti de pe scaune și au început să vorbească. Își luau vorba unul altuia, de unde pînă atunci discuția fusese una așezată, politicoasă. Imediat au ieșit la suprafață suporterii și țin minte că Vargas Liosa ține cu Real Madrid, ca mine și Salman Rushdie cu toată lumea. Și au început să vorbească în calitatea lor de suporteri pătimași și avizați în același timp, iar emisiunea aia de cultură înaltă s-a transformat în una plină de chibițăreală înaltă. Iată una dintre dovezile că sportul, în speță fotbalul, și cultura, în speță literatura, au multe punți care le leagă.

Dacă n-aș fi în posesia unei resurse minime de ironie, nu mi-aș da seama atît de bine în ce țară trăiesc

În cărțile scrise de dumneavoastră găsiți adesea ironii cu ajutorul cărora să vă exprimați nemulțumirea față de ceea ce este în jur. Dacă n-ați avea ironia, ce altă metodă ați folosi pentru a sublinia aceste nemulțumiri?

E greu de spus, cred că aș miza în proporție consistentă pe imaginație pentru că ironia pe care o practic eu face trimitere la spațiul românesc. Eu am însă două fețe, îmi place să cred, una a realităților de afară, pe care le prind în cărți de tipul „Fluturele negru”, în care vorbesc de lucruri din secolele trecute, iar acolo sînt un om care dublează informația istorică cu o doză masivă de imaginație și de broderie naturală. Cărțile de aici, care sînt total sprijinite pe exercițiu și pe discursul ironic, sînt, spun eu, cea de-a doua mea latură. Dacă n-aș fi în posesia unei resurse minime de ironie, pe de-o parte nu mi-aș da seama atît de bine în ce țară trăiesc, iar pe de altă parte aș scrie doar romane a căror acțiune se petrece în Franța, Danemarca sau Spania.

În 2006, ați publicat „Ghidul nesimțitului”, în care ați reușit să împărțiți nesimțiții în diferite categorii. Dumneavostră în care dintre ele vă încadrați? În ce circumstanțe?

Mă integrez în destul de multe cateogorii, căci și eu cad în capcanele nesimțirii. E adevărat, nu în capcana nesimțirii flagrante de tipul aruncatului unui pachet de țigări pe jos sau a rîgîiturii în public, dar există forme de nesimțire și la oamenii ca mine. Mă gîndesc la nesimțirea prin neglijare sau prin neatenție, manifestări de genul acesta. Da, mi s-a întîmplat și mie uneori să comit lucruri discutabile, dar pe care le-am comis o dată și în urma cărora mi-am dat seama că trebuie să revin și să le-ndrept cumva. Nu sînt un nesimțit care scuipă pe jos, bagă mîna pe sub fustă fetelor pe stradă, înjură, și pune murături în casă scării. Nu, așa ceva nu fac, dar există aspecte de relativă subtilitate în nesimțire, dacă există așa ceva, care țin mai degrabă de neatenție.

Vă numiți cea mai recentă carte publicată, „Orice om îi este frică”, o amendă simbolică pentru partidul care mai are puţin şi îşi îngenunchează ţara. De ce ați vrut ca dumneavostră să fiți cel care sancționează acest partid?

Nu sînt numai eu. Sînt destui oameni care amendează partidul ăsta în diverse forme și vă dau exemplu grupul de la Sibiu a lui Radu Vancu. E un grup de veghe civică care se numește „Vă vedem din Sibiu”, care stă de un an în fiecare zi și se uită la ei. Nu fac altceva, dar le atrag atenția că sînt văzuți. Ei au ales forma asta care este exigentă și din punct de vedere meteorologic, și ca timp consumat. Eu am ales varianta comodă, e adevărat, a unei cărți în care să explic de ce pericolul e atît de mare. Nu pentru că Viorica Dăncilă nu știe să vorbească, ăsta e un aspect de coloratură, ci pentru că sîntem deturnați de pe orbita occidentală firească spre o orbită sovietizată, pentru că justiția este violată repetat și cu perversiuni, pentru că avem un triumf al imposturii și al incompetenței, incompetență care a cuprins aproape toate vîrfurile, pentru că avem miniștri care nu știu cum îi cheamă cu buletinul în mînă, pentru că avem analfabeți la Ministerul Educației, pentru că am avut plagiatori tot acolo, pentru că am avut premieri plagiatori. Dintre toate motivele astea, România e o țară care se pregătește, metaforic firește, să-și pună mîinile pe piept și să se cuibărească în raclă. De asta am scris, dar sînt tot felul de forme de reproș public. Una este manifestarea din Piața Victoriei cuplată la manifestările regionale, alta este apariția unor purtători de conțiință de tipul Ramonei Ursu și a revistei Newsweek și așa mai departe. Sînt tot felul de nuclee care, împreună, formează ceea ce se numește masa critică împotriva corupției.