Frizerul care „face oameni”

Prima dată cînd nea Hocică a pus mîna pe un foarfece avea 16 ani. Părinții săi l-au obligat să învețe, pentru că trebuia să știe „rostul muncii și, cel mai important, cum să fii cinstit în viață”. Cu timpul însă, nea Hocică a făcut din silă pasiune și să mînuiască foarfecele n-a mai părut așa de greu. A făcut Școala de Ucenicie și s-a calificat ca lucrător frizer și a început să tundă din 1958. După ce a ieșit la pensie, n-a putut să stea acasă că și-a deschis propria frizerie, undeva la un colț de bloc, în Tîrgu-Frumos.

Acum, în fiecare dimineață, îl găsești în salonul său plin de oglinzi și cu scaune vechi, din lemn scorojit. Încetul cu încetul, nenea Hocică a cunoscut pe toată lumea, și-a făcut prieteni cu care să poată lua la disecat evenimentele cotidiene și cu care să-și împărtășească din amintiri. Tot cu foarfeca în mînă s-a împrietenit și cu familiile de evrei din oraș, alături de care a dansat la chefurile din oraș.

Cu atenția îndreptată spre bărbatul pe care îl „face om”, după cum chiar el glumește, frizerul mărturisește că de meseria aceasta pe care o iubește atît de mult e legată și căsnicia sa. Acum 50 de ani, la frizeria unde lucra nea Hocică a venit să-i tundă fratele mai mic o fată foarte drăguță. Pentru că i-a plăcut de ea, a prins curaj și a invitat-o la o întîlnire din care s-a născut o poveste de dragoste în urma căreia frizeria a trecut pe locul al doilea. Ei au acum doi copii pe care, asemeni părinților săi, nea Hocică și-ar fi dorit să îi aducă pe drumul frizeriei. Dorința nu i-a fost îndeplinită, dar își pune nădejdea în nepoți, sperînd că măcar unul va dori să „fure” din meseria bunicului.

Pe unul dintre rafturile din frizerie, bărbatul încă mai păstrează prima lui foarfecă pe care a primit-o de la frizerul unde a fost ucenic. Despre frizerie consideră că este cea mai frumoasă dintre meserii și spune că dacă ar fi să o ia viața de la capăt și-ar dori să „mai poată face oameni”.

Text de: Ioana DOLEANU