Nu fac filme pentru toată lumea, fac filme pentru oamenii care mi se aseamănă

Interviu cu regizorul Radu Muntean

Radu Muntean s-a oprit din a mai număra cîte reclame a făcut. Le-a pierdut șirul după ce a trecut de 400. Din asta-și cîștigă existența, pentru că, zice el, filmul în România e mai mult pasiu­ne decît o sursă de profit. Ju­mătate de an lucreză la spoturi publici­tare, în cea­laltă jumătate se apucă de film. Premiile și fes­tivalurile cîștigate sînt co­incidențe fericite și contează cît să-i finanțeze o viitoare pro­ducție, în rest nu le a­cordă mare importanță. Nu se vede făcînd altceva decît film și reclame. Oricît de puțini bani ar avea vreoda­tă, poate oricînd să ia o ca­meră, cîțiva prieteni actori care vin gratis și să se apuce de filmat.

OPINIA VECHE: Se tot fac fil­me despre co­munism. Crezi că poa­te reuși vreunul să surprindă autenticul mo­men­tului fără să-l arunce în ridicol sau amuzament? 

RADU MUNTEAN: E o întreba­re retorică. Cred că fiecare încearcă să arate… Nu se fac filme despre co­mu­nism în gene­ral, se fac filme des­pre oameni care au trăit în contextul ăsta și cumva contextul reiese așa, indirect, prin fil­trul personajelor, dacă vrei. Eu cred că da, cred că pot fi fă­cu­te filme autentice pe fundalul co­munismului, dacă asta mă întrebi. Eu am încercat să fac un film nu nea­pă­rat despre Revoluție, că nu mi-am propus o perspectivă documentaristică și obiectivă, ci una su­biectivă, cum­­va filtrată de trăirile și e­moțiile per­sonajelor care au trăit e­ve­ni­mentele. Eu așa m-am raportat la ele și sînt sigur că așa s-au raportat și cei­lalți colegi de-ai mei care au făcut fil­me legate într-un fel sau altul de perioada aia, fie de Revoluție, fie de perioada de dinainte.

O.V.: Și cît de bine ți se pare că ai reușit cu „Hîrtia va fi albatră”? 

R.M.: Am reușit pe cît de bine mi-am dorit, din punctul meu de ve­dere. De aici încolo, dacă ce mi-am dorit eu era din punctul tău de vedere sau din punctul altora de vedere bi­ne, cum e binele ăsta, extrem de relativ, am fă­cut ce mi-am dorit. Da­că n-am reușit să ating pe toată lu­mea e fie vi­na mea, fie vina lor.

O.V.: Ai spus la un moment dat că lansarea a fost aleasă prost, că mai bine ar fi fost lansat în Ger­ma­nia. 

R.M.: Astea-s chestii de strategie, nu știu cît sînt ele de interesante și importante, deja nu mă mai preocupă așa de tare lucrul ăsta. Sigur că fil­mele pe care le fac eu și pe care le fac și alți colegi de-ai mei nu au nici un viitor dacă nu au premiera mondială într-un festival important. Filmul nu reușește să se vîndă nicăieri, e o pia­ță mică, dar chiar și aia dacă nu e exploatată e ca și cum ai făcut filmul pentru tine și încă 100 de oameni și asta e cumva dureros. Chiar dacă ești mulțumit cu ce-ai făcut, nu sînt exerciții, sînt filme care costă destul de mulți bani și care sînt făcute pentru public, un anumit tip de public, nu tot publicul, repet, nu fac filme pentru toa­tă lumea, dar există un public „in­ter”, cumva, ca-n publicitate, și ăs­ta ar trebui să beneficieze de pro­du­sul pe care-l faci tu, dacă nu, produsul e mort din fașă. De-aia există cumva o strategie de promovare și de lansare a filmului, care cred că în cazul filmului „Hîrtia va fi albastră”a fost greșită, dacă vrei. Dar nici nu știu să-ți spun as­ta, e relativ. Pe de o parte am avut pre­mierea la un festival destul de gre­șit din punct de ve­de­re comercial, ca­re nu are un market, nu are o piață de vînzare, unde nu vin oameni care distribuie fil­me­le. Pe de alta, vin foar­te mulți oa­meni și foar­te, foarte mulți re­pre­zen­tanți ai festivalurilor, de aceea „Hîr­tia va fi albastră” a avut o carieră foarte bu­nă și lungă în festivaluri de peste tot. A luat o grămadă de premii, a fost în fes­tivaluri importante, a circulat și continuă să circule după atîția ani, așa că nu știu dacă am făcut bine sau nu. Cred că cel mai important este, cînd faci un film, să nu te gîndești la lucrurile astea decît secundar. Nici într-un caz nu fac filme pentru festivaluri sau pentru premii. Dacă ele se întîmplă sînt coincidențe fericite care nu fac decît să ajute promovarea filmului, să te ajute pe tine să obții mai ușor banii pentru următorul film, este un tip de credit, de carte blanche, da­că vrei, din partea co-producătorilor europeni.

 O.V.: Atunci de ce faci filme?

R.M.: Sînt obligat să spun că alt­ceva nu știu să fac, ar fi un răspuns. Și îmi doresc foarte tare să fac film, cred că am niște lucruri de spus și cred că am învățat și cum să spun lucrurile astea într-un fel. Eu așa cred și pînă nu voi fi contrazis vehement de unul din filmele mele voi continua să cred lucrul ăsta. Îmi pla­ce să fac film. Din păcate e mai mult pasiune decît un mod de existență, dar asta e situația, n-ai ce să faci. Eu deocamdată nu pot trăi din asta, de-asta zic că e mai mult pasiune și hobby și ce vrei.

E­xistă o criză a bărbatului de 30 de ani

O.V.: Spuneai la un moment dat că filmul este ex­presia unui sentiment personal al re­gizorului. Care a fost sentimentul tău în „Boogie”?

R.M.: Nu cred că m-am exprimat chiar așa de pre­ten­ți­os, „expresia unui sentiment personal”. Povești perso­na­le, inspirate cum­va fie din lucruri pe care le-ai trăit, fie din lucruri pe care ți-e teamă că o să le trăiești sau dorești să le trăiești și așa mai departe. Filmul de autor trebuie să se raporteze cum­va la autor, e firesc. În cazul lui „Boo­gie”, am trăit și eu cu vreo doi, trei ani înainte să fac filmul tipul ăsta de re­gret că nu mă pot întoarce în tinerețea cea fără de griji, în vremurile în care puteam să fac absolut ori­ce, nu mă cocoșau res­pon­sabi­li­tă­țile, prietenia era mult mai simplă, lu­cru­rile erau în general mai simple. Cam asta e, eu cred că e­xistă acolo o criză a bărbatului de 30 de ani, probabil și a femeii, dar filmul este despre cea a bărbatului și am trecut prin ea și am simțit ne­voia să fac un film despre asta.

O.V.: De ce crezi că este genul de film care ori îți place foarte mult, ori îți displace în totalitate?

R.M.: Fie empatizezi cu persona­jele, fie nu, habar n-am. Reacții de tipul ăsta la spectatorii obișnuiți sînt absolut firești și normale la un tip de film care este într-un fel personal și față de care trebuie să ai răbdare, trebu­ie să ai răbdare să se dezvolte acți­unea, să crească într-un fel ten­siu­nea personajelor în tine pe măsură ce vezi filmul. Din partea criticii de specialitate însă mi-e destul de greu să accept judecăți de tipul: „Întotdea­una am urît 1 mai la mare și de-aia nu-mi place nici filmul și nu empati­zez cu personajele”. Cumva ar trebui să exis­te un tip de profesionalism al celui care scrie cronica să fie deasu­pra judecăților atît de obiective, le­ga­te de propria lor experiență. Deci, cred că e normal, cred că e firesc să fie așa, eu nu mă aștept, am trecut de fa­za în care mă așteptam ca toată lu­mea să-mi iubească filmele, nu fac fil­me pentru toată lumea, fac filme pen­tru oameni care mi se aseamănă cum­va și sînt absolut împăcat cu si­tua­ția asta.

În cazul „4, 3, 2,” planetele s-au aliniat într-un mod favorabil

O.V.: De ce nu prea merg ro­mânii la filme românești?

R.M.: Cred că-s multe motive. Odată că nu prea au săli de cinema, doi că educația asta se crează în timp, e posibil peste cinci, zece ani, dacă vom continua să facem filme valabile, filme bune, oamenii pînă la ur­mă o să-și facă un obicei din a vedea fil­me românești, eu sper. Dar oa­me­nii nu mai vin în general la film în Ro­mânia. Pentru că sînt tot mai pu­ți­ne săli de cinema. Există, sigur, cî­teva mul­­tiplexuri, dar e destul de nedrept să amesteci blockbustere americane cu filme românești sau fil­me eu­ro­pe­ne de autor. Ele și-ar avea lo­cul în ci­ne­matografe de artă, în Ro­mânia nu există decît unul sau două și destul de puțin promovate. Cred că e o proble­mă și de infrastruc­tu­ră, și de edu­cație, se amestecă mul­te lucruri aici. Sînt și multe posturi de televiziune, Inter­ne­tul este la îndemînă. Nu ai ce face, pînă la urmă scapi filmul pe Internet. Tri­miți copii la festivaluri, la distri­buitori, la a­genți de vînzări și pînă la urmă iese fil­mul pe Internet. Am fost cu „Boogie” nominalizați într-o lis­tă mai lungă de filme pentru Pre­miile Europene și au cerut să trimitem 1000 de DVD-uri la membrii A­ca­de­miei Europene de Film. Peste o săp­tămînă era pe net. Și poți să alegi să nu trimiți, atunci se pierd niș­te eventuale beneficii. Dacă trimiți, ai riscat. Peste o săp­tămînă deja am început să primesc telefoane de la oameni că l-au luat de pe Internet, la calitate foar­te bună, exact calitatea „rip” după DVD-ul pe care îl trimisesem eu. Și mai e încă un motiv, filmele pe care le fac eu au ca public țintă principal oa­menii de peste 25 de ani. Ăsta e un adevăr, ori­cît aș vrea eu să cred că aduce și puști de 15 ani, în principiu 20, 25 plus, oameni care deja au serviciu, au familie, mai au și copii, își găsesc cu greu timpul să iasă la cinema, și-au pierdut obiceiul ăsta social.

O.V.: Deci ți se pare că sîntem într-un fel și apatici față de filmele românești?

R.M.: Noi nu am avut cinema­to­graf ani de zile. Filmul ro­mânesc era e­chivalent cu film prost, plic­ticos, care nu te interesează. Eu așa am crescut, cu tipul ăsta de film: venea profesoara în clasă cu 30 de bilete gata cum­părate la filme ro­mânești la care erai obligat cumva să mergi sau să plătești biletul măcar și întotdeauna mi s-a părut că nu e de mers la filmele astea, preferam să fac alte lucruri decît să merg la filme românești. Și undeva a rămas ideea asta că filmul românesc egal film prost. Va trebui să schim­băm, mai du­rează un pic, românul are un pic de inerție.

O.V.: Dar cum se face că, odată ce apare un film mai șocant, cum e „4, 3, 2”, are un mare succes?

R.M.: „4, 3, 2” a fost după un Palm D’Or. E un caz extraordinar, s-au aliniat planetele într-un fel fa­vo­ra­bil, aș vrea să nu luăm ca reper „4, 3, 2”. În nici un fel. Are cu totul alt destin. El automat se vinde în 60, 70 de țări, au­tomat ie­se în sute de copii, cînd vi­ne aici toată lumea știe că filmul ăla a luat Palm D’Or și este curiozitatea pentru film. Nu zic că nu merita spectatorii, Doam­ne ferește, dar spun că beneficiază de un alt start.

O.V.: Deci nu crezi că românii sînt și ușor impresionați de tragism?

R.M.: Nu neapărat.

O.V.: Cum vezi filmul ro­mânesc față de acum 20 de ani?

R.M.: Nu exista. Este neplăcut să spun asta, dar nu am avut cinema, repet. Vorbești de noul val ca și cum ar mai fi fost vreunul pînă acum. Nu am existat ca cinematograf, au fost cîteva excepții, cîteva accidente, pa­tru, cinci filme, le numeri pe de­ge­te­le de la o mînă. În rest am început foar­te tîrziu față de ce se întîmpla în ju­rul nostru, față de ce făceau un­gu­rii, față de ce făceau sîrbii, rușii nu mai vor­besc și așa mai departe, cehii, po­lo­nezii, noi nu am existat în con­tex­tul ăsta. Ce se întîmplă acum nu mai este surprinzător deja de cîțiva ani. S-a în­tîmplat „boom-ul” în 2004, 2005, 2006 și 2007, a fost foarte sur­prin­ză­tor pentru toată comu­­nitatea cinema­tografică inter­na­țio­nală. Tocmai pentru că nu avem o is­torie, nu avem în spa­te o tradiție a ci­nematografiei. Nu o spun eu, o spun pînă și statisticile.

Dacă pierdem și autoironia, am încurcat-o

O.V.: Ți se pare o ipocrizie să in­terzici spoturi care arată realitatea românească?

R.M.: Nu cred că de-aia l-au in­ter­zis dar, mă rog, da. Aveau oamenii o problemă cu brandul ăsta, cumva îi deranja. N-au înțeles atitudinea, convenția. Nu zic că-i un eveniment cultural campania de la Unirea, dar cred că nu deranja pe nimeni cu adevărat. Și sînt multe altele care ar putea fi interzise.

O.V.: În materie de reclame, ce le place românilor să vadă la televizor?

R.M.: Cred că în general le place să nu-și piardă timpul, să nu-i plicti­sești în pauzele publicitare. O re­cla­mă reușită e aia pe care îți dorești s-o vezi de mai multe ori. E reușită și pentru client, pentru că e OK să aso­cie­zi produsul cu o poveste pe care vrei s-o vezi și s-o revezi, e bine și pen­tru spec­tator, că are cu ce să-și umple pauza respectivă, nu trebuie neapărat să schimbe postul sau să-și facă altceva de lucru dacă urmărește un program care-l interesează, e bine pentru toată lumea.

O.V.: Ți se pare că ne amuză glumele despre noi?

R.M.: Da, cred că asta e una din calitățile românilor, autoironia. Dacă o pierdem și pe-asta, am încurcat-o.

O.V.: De-asta, deci, crezi că au prins atît de bine și reclamele U­ni­rea?

R.M.: Da, cred că da.

Meseria asta nu poate fi făcută ca la strung

O.V.: Reclamele pe care le faci pentru a-ți finanța apoi lungmetrajele sînt un compromis?

R.M.: E un mod de a-mi cîștiga e­xis­tența în primul rînd, nu numai pentru a-mi cîștiga existența în perioada în care fac film, în general. E un mod de a-mi face meseria, alt mod decît cel legat de film. Dar e un mod de a-mi face meseria foarte onorabil, consider eu. Mai ales dacă povestioarele alea de 30 de secunde sau cît au ele pe care le spun sînt suficient de con­vingătoare.

O.V.: Ai spus „nu mai văd”. A fost o perioadă în care ți se părea asta un compromis?

R.M.: Da, ține într-un fel de e­du­cația pe care o primești în școala de film. Acolo toți sînt artiști, acolo tot ce-i legat de comercial e văzut ca un compromis major. Și așa am ieșit toți din școală, în ideea că n-o să facem niciodată altceva decît film. E sub dem­nitatea noastră profesională și umană să facem altceva decît film. Și au fost cîțiva ani în care am spus că eu n-am să fac niciodată publicitate, nici televiziune, sau tot felul de lu­cruri pe care le-am făcut. Și acum sînt foarte puține lucruri despre care spun că n-o să le fac niciodată. Măcar as­ta am învățat.

O.V.: E și publicitatea reușită tot o formă de artă?

R.M.: Nu este poziția mea să dau verdicte de tipul ăsta. Doar că pentru mi­ne e important să găsesc o oareca­re plăcere cînd fac meseria asta. Eu nu pot să fac meseria asta ca la strung. E foarte greu, găsesc foarte greu motivația interioară să fac un lucru care nu-mi place de nici un fel sau în care nu găsesc nici un fel de plăcere. Asta e problema cu meseria asta. Pe de o parte e foarte frumos să fac ce-mi place, pe de altă parte nu pot să fac decît ce-mi place așa, măcar un pic. Nu pot să spun că toate reclamele pe care le fac îmi produc plăcere profesională. Dar trebuie să găsesc ceva în ele care să mă atragă. Nu pot să determin actorii să spună tîmpenii, trebuie să fiu eu convins de ele ca să fiu con­vin­gător cînd le dau indicații. Mi-e greu să fac asta, mi-e greu să găsesc re­s­ursele care să mă a­ju­te să spun se­ri­os o tîmpenie.

O să regizez și telenovele dacă altceva n-am de făcut

O.V.: Ai semna vreodată, dacă situația ar cere-o, un contract pentru o reclamă pe care o consideri proastă?

R.M.: Aș face lucrul ăsta doar da­că aș fi pus în situația limită să fac a­șa ceva, dacă n-aș mai avea de lucru și dacă ar trebui cumva să-mi întrețin fa­milia, repet, eu nu știu să fac altceva. Nu pot să mă apuc să fiu instalator de mîine sau să fiu bancher sau să fac marketing sau habar n-am. Nu știu să fac altceva. Așa că nu spun niciodată că n-aș face asta. Evit să fac lucruri care nu îmi plac, dar nu spun că n-aș face. Dacă la anul n-o să am de lucru și se prăbușește toată piața de publicitate o să regizez și telenovele dacă altceva n-am de făcut. Sînt în situația lui Boogie, nu mai sînt fără respon­sabilități, ca acum 15, 20 de ani. Am fa­milie, am copii, am casă de ținut. A­șa că aș putea să fac și compromisuri de tipul ăsta dacă nu aș avea încotro.

O.V.: Dar în „Boogie”, cine a greșit: Bogdan sau Smaranda?

R.M.: Lucrurile nu sînt atît de simple, probabil că amîndoi, fiecare are într-un fel dreptatea lui, asta a fost într-un fel unul din pariurile filmului. În secvența aia de la mijlocul filmului în care ei se ceartă seara la ho­tel, cum­va fiecare are dreptate, e un­deva la mijloc. Nu cred că e cineva vinovat pentru lucrurile astea. Așa e viața și trebuie să te adaptezi. Cu vîrsta tre­bu­ie să-ți regîndești relațiile și aș­tep­tă­ri­le. E, dacă vrei, subtema și a urmă­to­ru­lui meu film. O.V.: Te vezi vreodată făcînd doar reclamă și deloc film?

O.V.: Te vezi vreodată făcînd doar reclamă și deloc film? 

R.M.: Între „Furia” și „Hîrtia va fi albastră” au fost patru ani jumate în care am făcut asta. Mă văd, cum să nu. Filmele sînt importante pentru mi­ne, dar nu pot să spun că nu pot trăi fără ele, ar însemna să mint. Dar, pe de altă parte, facerea de film s-a de­mo­cratizat foarte tare datorită revo­lu­ției digitale. Așa că e foarte posibil, atunci cînd nu o să mai am bani să fac film, să iau o cameră video și cîți­va actori care îmi sînt prieteni. Ei vin pe gratis. Putem face film pentru noi dacă altfel nu se poate. Cred că pînă la ur­mă poți să găsești resurse chiar mi­ni­male pentru a face film. Eu nu fac filme de acțiune, nici scumpe și com­pli­cate logistic vorbind. Așa că sînt con­vins că aș putea pînă la urmă să fac film, chiar dacă n-aș avea bani. A­tî­ta timp cît mai am dorința și credința că mai am ceva film, o să fac film, cu bani sau fără bani.

Ioan STOLERU 

***

Dorel vrea la televizor 

Radu Muntean s-a născut în 1971 în București. În 1994 a ab­sol­vit Academia de Teatru și Film, secția Regie Film. A regizat peste 400 de spoturi publicitare pentru agenții ca BV McCann Ericsson, Saatchi & Saa­tchi, DArcy, Leo Burnett, Grey, Tempo, Scala J. Walter Thomp­son, Graffiti BBDO, Head­ver­ti­sing, Next Cap. Cu acestea a cîș­ti­gat peste 40 de premii naționale și internaționale la festivaluri de pu­blicitate. Printre cele mai cunoscute sînt reclamele la coniacul Unirea.

La 20 august 2004, Consiliul Național al Audiovizualului a cerut posturilor românești de televiziune să înceteze difuzarea spoturilor publicitare pentru Unirea întrucît, conform membrilor Consiliului, acestea încălcau art. 29, lit. e din Legea Audio­vi­zu­a­lului: „publicitatea, inclusiv publicitatea promoțională și teleshoppingul, nu trebuie să stimuleze comportamente dăunătoare sănătății sau siguranței populației”. Mai mult, Ma­riana Busuc, inspectorul general de stat de la Inspecția Muncii din vremea aceea, a acuzat respectivele spoturi că ar „promova neglijența în muncă” și „consumul de alcool în timpul serviciului”. Cu toate acestea, televiziunile au continuat să di­fu­zeze reclamele lui Muntean.

În 1999 a fost lector universitar la Facultatea de Regie Film de la Universitatea Media din Bu­cu­rești. Își cîștigă traiul cu ajutorul publici­tății, fi­nan­țîn­d astfel și filmele pe ca­re le fa­ce. Spune că este singurul lu­cru la ca­re se pricepe. În film a debutat cu „Furia” în 2002, iar în 2006 a scos pe piață „Hîrtia va fi albastră”, o producție des­pre noaptea dintre 22 – 23 de­cem­brie 1989, văzută prin prisma con­fuză a unui grup de milițieni ce pa­trulează pe străzile Bucureștiului.

Ultimul film al lui Radu Mun­tean, „Boogie”, apărut în 2008, spu­ne povestea lui Bogdan Cio­că­za­nu, un tînăr puțin trecut peste 30 de ani prins între obligațiile famil­ia­le și tentația de a reveni la viața lip­­sită de griji din adolescență. Ple­cat de 1 Mai la mare, bărbatul se ceartă cu nevasta, Smaranda, și pe­tre­ce o noapte cu Penescu și Ior­da­che, doi prieteni vechi cu care se în­tîl­nește întîmplător în Neptun. Producția a fost premiată în octombrie 2008 cu premiul Zi­cherman Family Foun­da­tion pentru Scenariu la Fes­ti­va­lul In­ter­na­țional de Film de la Hamptons.

Luni, 9 noiembrie, începe fil­mă­ri­le la „Marți, după Crăciun”, al patrulea lungmetraj al lui Radu Muntean.