Țara Zarandului și-a închis minele cu lacăt de aur

De soarta moților nu a mai vrut nimeni să știe după ce s-a închis mina Gura-Barza. Au preschimbat-o într-o grămadă de praf de piatră și au lăsat-o în voia cui o vrea să mai aibă de-a fa­ce cu ea. Numai un ardelean mai știe să scoată un boț de aur mic, frumos, din roca dură, în care, pînă mai ieri, se lovea cu tîrnăcopul. Dar nu-i de mers la tîrg cu el. Îl face numai așa, de mîndrie, că nu­mai la ei în Brad se poate. Doar că în zilele astea mulți nu mai vor să știe că metalul prețios care le aducea odată pîinea pe masă le dă­rî­mă aco­pe­ri­șu­ri­le. S-au trezit într-o di­mi­neață că nu mai au în ce gură de mină să intre. N-au crezut că are să dureze. Și-au zis că poate o fi vreo pedeapsă că uneori au mai vîrît aur pe la su­bțioară și au plecat cu el cît colo. Că doar i se zice „ochiul dra­cului”. Dar în zadar au așteptat să le mai zică cineva cîte un „No­roc bun!”. Le-a rămas nu­mai să-și numere anii grei de minerit și să ceară, în stîn­ga și-n dreapta, ceva de muncă. Pentru ei, însă, numai în măruntaiele pămîntului se mai găsește cîte un loc.

„Aicișa la noi, doamnă, totu-i nu­ma’ aur. Nu se vede, că-i ascuns de pă­mînt și piatră, da’ acolo dedesubt, îți ia ochii și mințile”, îmi spune taximetristul care conduce prea încet spre Criș­cior. Vorbește tărăgănat, aproape în șoap­tă, de parcă n-ar vrea să-l aud. Nu­mai deodată se face roșu la față și apucă volanul mai sănătos. „Ei, da’ ești de la Moldova, nu de p-aci. Ce cauți la Crișcior, cin’ te-o trimis?”. Nu mă lasă să-i răspund. Știe deja că am venit „du­pă aur. Așa, ca toți moldovenii”, și a­pro­pie capul de parbriz, să vadă mai bi­ne prin ceața groasă. Vorbele nu-i su­nă a mustrare, mai degrabă a batjocură. Mă privește numai din coada ochiului și îmi zice abia cînd dau să cobor că „ai să pleci cum ai venit”.

Călăuzele deschid drumul minerului

Drumurile de prin Țara Za­ran­dului sînt toate fără capăt. Nu e cale lungă de la Deva la Brad și mai apoi sus în munte, la Stănija, dar căile nu le poți dibui nici după hartă, nici după sfat. Îți trebuie pe lîngă tine un om de-al locului, ba chiar doi, să-ți fie că­lă­uze.

Degeaba îi spun lui Adrian că eu vreau să ajung la mina de aur cu pi­ciorul. „Îți trebuie mai bine de trei zile ca să o vezi pe toată și să-ți po­ves­tesc des­pre ea”. Rîde și mă urcă în ma­și­nă fă­ră să-mi spună prea multe. Îți dai sea­ma numai după vorbă că e din păr­țile Bradului, din Hunedoara. După chip și statură mai degrabă ai crede că-i vreun neamț venit aici cu afaceri. E mai tot timpul serios și îngîndurat. Nu ges­ticulează decît atît cît să înțeleg cum se înșiră mina printre pădurile de mes­­teacăn. Abia pe la jumătate de drum a­flu că mergem înspre locul unde a­jun­gea aurul, ca să fie cărat cu tot felul de va­­goneți pe deasupra șoselelor.

„E mi­na Gura-Barza, singura din Ro­mâ­ni­a un­de se găsește aur nativ, în stare naturală”, îmi spune bărbatul fără să-și ia o­chii de la mormanul de cărămizi din fața mașinii. Înțeleg ce vrea să-mi spu­nă numai după ce coborîm cu picioarele pe pămîntul ud și noroios. În fața noastră se înalță un zid înalt, roșu, pe alocuri cu tencuială mucegăită și roa­să. Prin poarta mare se văd două tur­nuri cilindrice, de un gri mohorît. „S-a închis în 2006. De atunci, au furat țiganii tot. Nu mai e nici o bucată de fier. În mai puțin de două luni au ros din ea ca termitele”, și Adrian începe să-mi semene mai mult a ardelean. Vor­bește cu patos, mai apăsat, cu un soi de regret în glas, pe care n-am cum să-l dibuiesc. „Asta numai minerii știu”. Din ce-a fost odată cea mai renumită societate auriferă a rămas numai un morman de cauciuc ars și un pămînt roșu. „Minerit se face în zona asta de 2000 de ani. Uite ce-a ajuns după ce l-am luat noi pe mîini. Nimic. Se duce de tot țara asta. Ține minte: mineritul e baza economiei noastre”, îmi spune A­dri­an. Îi place să ia istoria de la în­ce­pu­turi, de pe vremea dacilor. „Încă de a­tunci se auzea că zona asta, a Apu­se­nilor stă pe un munte de aur”, dar fa­ce repede un gest a lehamite și ri­du­rile fine din jurul ochilor se adîncesc. „Eu am lucrat aici și nu pot să văd locul așa. Acum ceva vreme am mai făcut o linie pe care să vină vagoneții din munte, dar la nici un an s-a închis tot și a ajuns așa”.

Cu umerii aplecați, în spatele că­lă­uzei mele „germane”, stă Florin. „Da­că vrei să înțelegi bine ce și cum trebu­ie să ai și un geolog cu tine”, îmi spune bărbatul cu ten măsliniu. Nu con­teneș­te să întrerupă istoria strînsă în cîteva vor­be grăbite cu un fel de reproș mie­ros: „s-a închis că n-ați ascultat de noi și ați început să căutați voi aur în mină cum vă trecea prin cap” și trage din ți­ga­ră. Le fumează una după alta, iar cînd vorbește cu mine apucă mai tare de filtru și îl rotește pe degete.

Florin nu-i tocmai neaoș. S-a năs­cut în Bacău, dar n-a apucat să-i știe nici un bulevard. S-a mutat degrabă cu familia la București, iar acum stă mai mult la Brad decît oriunde. „E un conflict vechi între noi, minerii și ei, specialiștii geologi”, rîde Adrian uitîndu-se la colegul său. Aflu mai apoi că, de fapt, dreptate au și unii și alții. „Nu ne ascultau niciodată. Noi le spuneam să caute acolo, ei dădeau în alte părți. Le spu­­neam să se oprească, ei mergeau mai departe”, și Florin trîntește por­ti­e­ra cu putere. Adrian îi dă dreptate, doar că „noi trebuia să săpăm după aur ca să avem cu ce ne plăti oamenii. Mai ales du­pă disponibilizări, cînd din vreo 6000 de oameni am rămas numa’ 200”. Ge­o­logul îi dă dreptate numai din tă­cere.

Legendele ultimului căutător

Cum iei calea Buceșului, să ajungi la Stănija pe că­ră­rile înguste și neasfaltate de printre munți oamenii îți par mai veseli. Nu are nici unul căutătura urîtă. Se opresc pe lîngă mașină, dau din cap și duc mî­na la căciulă. Parcă s-ar cunoaște toți între ei. Aici, nu mai vezi pe unul să meargă încet. Aruncă pi­cioa­rele drept î­nainte și vorbesc tare unul cu altul. A­șa e și moș Cătălina. Un bărbat trecut de 70, care abia-mi ajunge pînă la u­meri și care rîde mult. Acum, la bă­trî­nețe își strînge toate bucuriile cu șaitrocul*, pe malul celor două râuri de ca­re spune mîndru că sînt ale lui. „Numai eu am mai rămas să caut aur. Din ’50 m-a învățat bunicu’, cînd mer­geam cu vitele la cîmp. Îmi tot spunea că mă învață, «da’ să nu spui la careva, mă, să nu spui» că dacă te prindeau co­mu­niștii te băteau de te omorau. Făcea așa o nucuță de aur și mergea la bancă cu ea și îi dădea bani. Lua grîu, po­rumb, gaz, sare și «opinici la feș­te­ca­re», așa zicea el”.

Moș Cătălina nu se uită la mine cînd vorbește. Numai cîteodată, pieziș, cînd crede el că nu ni se întîlnesc ochii. Îl fixează cu privirea pe Adrian. Se cu­nosc de multă vreme și povestesc așa, ca de la miner la miner. E de ajuns să-i zică „mai ții minte cum se scotea aurul de la noi de aici, ascuns, să nu dea comuniștii de el?”, că bătrînul în­cepe iar a spune vrute și nevrute. „Da, îl ascundeau prin carele cu mere. Dă­dea o gaură în proțap și îi puneau un dop de lemn și așa îi duceau, pe as­cuns, că ne dădeau bani mai mulți ca sta­tul pe el. Intrau în curte la om și strigau «Hai la mere, hai la mere!», da’ de fapt intrau în casă și vărsau aurul a­dus”. Își aduce și acum aminte, de cînd îl învățase bunicul să caute aur că fu­gea repede și ascundea șaitrocul, nu cum­va să-l zărească vreunul. Aurul, la fel.

„Mă așteptau pe mine să vin de la mină și ziceau «să vină Cătălina să dea la șaitroc că el știe mai bine». Adrian își aduce și el aminte o poveste cu „a­u­ri­tă”: „cîrciumaru se ducea după vin la A­iud. Argatu’ lui se ducea prin pădure, cu auru’ ascuns bine la el și cîrciuma-ru‘ ieșea la drumu’ mare cu damige­ne­le. Să-l oprească pe el și să uite de ce e-n pădure. Se întîlneau după cîțiva ki­lo­me­­tri și se duceau cu toții mai de­par­te”. Moș Cătălina scoa­te degrabă să-i a­rate lui Adrian o sticluță cu cîteva grăunțe de aur. Le-a găsit la rîu, zilele tre­cute.

Degeaba tot caut cu ochii vreun lanț sau vreun inel pe mîna bătrînului. „Tot i-l dau fetei. Are o brățară așa frumoasă, împletită cu aur alb. Eu o tot în­treb cînd își face una așa serioasă, de vreo-sută de grame?”, și moș Cătălina rîde mai cu poftă. Pe fața albă mai că nu vezi un rid. Apare cîte unul răzleț pe obraz cînd lasă colțurile gurii în jos. Dar nu apuc să-l văd bine. N-ar sta lo­cului nici o clipă. Se tot ridică, ne în­trea­bă dacă a făcut prea cald sau dacă vrem să mergem „în spate”, acolo unde preschimbă mîna de piatră în pulbere de aur. Nu găsește mult, dar nici nu-i trebuie. Nu vrea decît să se du­că tra­diția mai departe. „Mi-au pro­mis a­cu­ma că fac șaitroace de plastic și că trimit copiii la mine, să-i învăț cum se face. Poți să scoți un gram pe zi și nu-ți trebe mare uzină”.

Cînd îl întreb de ucenici își dă jos bas­ca din cap și o pune pe genunchi. „A­păi, rar stă cîte unu’, că îi mult de mun­că și dacă nu-ți place să lucri… Am a­vut pe cineva. A scos într-o lună cît scot eu într-o zi. Da’ mai mult fu­ma, vor­bea la telefon și bea cafea cu li­tru. Or fi băieți buni ei, da dacă nu­ma’ fu­mea­ză, eu ce să le fac?”. Nici gi­nerele nu vrea să-i urmeze meș­te­șu­gul. Des­pre el îmi spune că e mai bun la negoț, „ia cu un leu și vinde cu doi”. A rămas singurul căutător cu acte. Acum, nu se mai găsește nici unul prin Țara Zarandului care să dosească me­tale prin buzunare de frică. Înainte, în­să, „avea toată lumea cîte o mină a­ca­să. Îmi aduc aminte că moșu’ meu, cînd lucra la niște șteampuri*, să le pu­nă acolo să scoată aur din munte, o dat peste un filon* bunicel, adînc. Și-o pus a­colo o piuă* și tocma’ atuncea o venit un om, cu un cal așa mare, cu spume și cu manta neagră pînă-n pă­mînt și i-o întrebat «Ce faceți voi a­co­lo?». «Păi avem și noi o sărăcie de mi­nă și vrem să scoatem ceva aur din ea». Și le-o zis așa: «Mă să nu mai văd ni­mica mîne ai­cea. Să fie ras pă­mîn­tu’» și tot învîrtea pistol pe deget. Și bunicu’ dădea din cap și tot zicea «da, da așa facem, da’ să nu ne ’puști». Da’ o făcut el cumva că piua ceea tot acolo o rămas și azi. Ba chiar, să mă duc și eu să văd ce-o mai fi acolo, că-mi aduc aminte că filonu’ era măricel”. Moș Cătălina își ia ochii de la călăuza mea și mă întreabă deodată dacă știu cu cît se mai vinde a­u­rul. Îmi spune el îndată că e 104 lei, „și noi nu mai avem nici o mină. Cu tot auru’ ăsta, poate nu mai era criză”. Asta-i e singura supărare și zvonurile pe care le-a auzit de pe la Roșia Montană. A fost acolo anul trecut, de ziua minerului. „Acolo e politica. Ar trebui să ne lase pe noi, moții să ne facem treaba. Că eu dacă mă duc a­cu­ma în muntele ăla de steril scot aur și încă mult”. Adrian are și el același of ca moș Cătălina. „Ce e acolo la Ro­șia și la Roșia Poieni e o mare pros­tie. Eu nu le spun celor de la Galați cum să-și facă porturi, că despre asta nu știu. Dar tradiția asta de mii de ani ar trebui să rămînă a noastră, a moților”.

Cămăruța unde se naște aurul lui moș Cătălina

Ioan Cătălina se ridică vioi, își pu­ne basca pe cap și haina pe umeri și ne duce „în spate”. Într-o cămăruță mi­că are îngrămădită o moară din genți de cauciuc, „că pe cealaltă cu tam­­bur am lăsat-o. Nu scotea decît 50% din aur”. Moș Cătălina știe că ar scoate aur frumos din „muntele” de steril* adunat lîngă mină, dar nu-l lasă în pace legile. „Dacă ar fi mai puține hărtii de făcut și statul mai permisiv, poate că am încerca noi să mai salvăm ce se mai poate. Așa a fost și cu mina. De­geaba le-am spus că se mai pot du­ce încă cinci ani cu profit. N-au vrut să as­culte. Au închis tot și au lăsat oa­me­nii fără muncă”, ne zorește Adrian. La vorbă mai stăm și în poarta ul­ti­mului căutător de aur. A uitat să-mi spu­nă că el nu lucrează cu cianuri, ci numai cu mercur. „Tot spune lumea că face rău cu ce lucrează minerii. Eu țin minte și acuma că mergeam la pește pe la bălțile astea de aicișa și mîncam și n-aveam nimica”. Asta încearcă și A­drian și Florin să le explice investitorilor străini, „că e o minciună asta cu cia­­nura, că poluăm mediul. Să-ți arăt la cariera de sus să vezi că natura mer­ge bine și nu-i nici o problemă”.

Galerii sub „muntele Golgota”

Potecile te urcă tot mai sus, în i­ni­ma zăcămîntului de aur, la galeria fostei mine. De la de­păr­ta­re ai zice că e un deal cu versanți fără copaci. „Dacă te uiți a­tent se văd fi­loa­nele unde lu­cram. Piatra asta pe ca­re o vezi așa crem la început e gri, ca asta pe care căl­căm acuma”, îmi spu­ne Flo­rin. Ca­ri­era minei de aur e scu­l­p­tată în deal, ca o fustă cu falduri. „Am în­ceput de a­co­lo de sus, de unde se vede primul rînd. Acolo unde-s co­pa­cii ăia tineri”, și Adrian se trage mai departe de bu­za prăpastiei. E semn că nici mer­curul și nici cianura folosite la exploatare nu distrug frumusețea lo­cu­lui. “Nu spun că nu este poluare, dar nu așa cum se spune, că se îmbol­nă­vesc oamenii”. De unde stăm, un ex­ca­vator roșu pierdut pe fundul gropii pare doar un punct pe ca­re ochiul nu-l vede cu ușurință. „A­van­tajul la mina asta era că odată cu aur, argint, ex­ploa­tam și cu­pru. Ste­ri­lul îl transportam acolo un­de ai văzut, în spatele ruinelor mun­tele ala gri. Nu-mi vine să cred cî­tă lume era aici acuma ceva ani”, și gla­sul „neam­țu­lui” scade treptat.

Ne spune c-ar fi bi­ne să mai urcăm un pic, pe jos, să văd cum arătau cî­te­va guri de mină. Le dis­tingi ușor printre copaci. Au arcade pietruite, care des­chid găuri negre din care bezna nu te la­să să vezi prea multe. Doar un „no­roc bun” și două ciocane teșite din stîn­că. Unele vopsite în roșu și alb, al­te­le lăsate așa, în gri.

“un ex­ca­vator roșu pierdut pe fundul gropii pare doar un punct pe ca­re ochiul nu-l vede cu ușurință”

La intrarea principală în mină a ră­mas numai un paznic dintre toți moții. Stă închis într-un cub de sticlă și ne în­tîm­pină cu „ziua bună”. Are ordin să nu ne lase să ne uităm decît de de­par­te, de la capătul șinelor pentru va­go­neți. La prima vedere, e un loc strîmt, prin care nu ar încăpea mai mult de trei oameni. De la nivelul pămîntului ud, însă, gura de mină se deschide im­punătoare. „Gîndește-te că sub noi sînt zeci de galerii”, îmi amintește geolo­gul Florin. Îi mai spune încă odată și lui Adrian că „tot minerii și-au tăiat craca de sub picioare, că n-au ascultat de cine trebuie”. Nu primește decît un răspuns simplu: “nu mai contează a cui e vina”.

Munca, pîinea ortacului

La intrarea în Brad te veghează un stîlp mare, vopsit în galben și ne­gru. E semnul aurului care se ascunde sub pămînt. „Da’ la ce bun că «munții noștri aur poartă» dacă nu putem face ni­mic să-l scoatem”, îmi răspunde Flo­rin răstit atunci cînd îl întreb de ce nu se face ceva pentru oamenii de aici. Îm­preună cu alți mineri și geologi s-au în­frățit cu o firmă străină și au des­co­pe­rit încă patru locuri cu zăcămînt de aur. Așteaptă să treacă de munții de hîr­țoage ca să înceapă a exploata. „Nu poate rămîne așa. Noi din asta trăim. A­cuma, că ne-o luat asta nu mai avem ce face. Stau oamenii numai pe-acasă că nu mai de muncă”, îmi spune A­drian. Nu știe ce are să se aleagă de soarta Țării Zarandului, „dar oricum nu o fi una bună”. În fiecare zi se în­tîl­nește cu foști mineri care îl întreabă nu­mai dacă nu are vreun loc de muncă pentru ei. Dar deocamdată trebuie să le spună să aștepte

Kilogramele care anunță moartea

Minerilor care au săpat cu tîr­nă­co­pul toată viața după aur le-a ajuns po­li­tica la oase. Pentru ei, singurul vinovat de e statul. „Cum o putut ei să facă așa ceva nu-mi închipui”, îmi spune soferul microbuzului care mă duce la Deva la Brad. „Să vă uitați bine prin oraș, să vedeți că toți îs numa’ pensio­nari. Trăiesc oamenii ăștia mai rău de­cît s-o gîndit vreodată”. E un bărbat ma­siv, îmbrăcat în negru din cap pînă-n picioare. A purtat și el salopetă de mi­ner, dar nu vrea să-și amintească de a­tunci. „Ce să vă zic, că ne era greu? Da’ vai ce greu ne-o mai fost. Numa’ puș­cam toată ziua și cînd ieșeam nu mai știam ce să facem, așa de năuciți eram. Da’ mai rău e acuma, că stăm pe sca­­u­ne și conducem lumea dintr-o par­te-n alta. Mulți n-au bani nici de biletele as­tea. Pleacă pe la Deva cu trenurile, pe la copii, pe la rude că mor aici, doa­mnă”. În ultimul an a ajuns și el la București. Nu mai fusese niciodată în capitală. Nu-i plac oamenii de acolo. Adrian îmi spune și el că n-ar da Bradul pe nimic. Degeaba îi tot spune Florin să mai meargă prin alte părți. Nimeni nu știe istoria locului mai bine ca el. De la Cloșca și Crișan, pî­nă la Ian­cu și comuniști. Nici prin gînd nu-i tre­cea, atunci cînd în vremu­rile bune a­le minei se scoteau și cîte patru tone de aur că avea să ajungă să plîn­gă de mi­la celor cu care se făcea fra­te la munca aurului. „Ajunsesem în ultimii ani să scoate cîteva zeci de ki­lograme, iar ca să ne plătim muncitorii ne-am a­pu­cat noi să dezafectăm din galerii. Țin minte că scoteam cablurile de cu­pru și ce fier mai era și-l vindeam la ți­gani”. Își trage fermoarul hainei pî­nă în gît și înghite în sec. Îmi po­ves­tește cum a venit odată „un țigan cu pirandă cu tot, cu copil după el și mi-a zis să-i dau lingouri că-mi dă bani pe ele”. De ne­voie, a renunțat și la ul­ti­me­le grăunțe de metal prețios.

***

Șoferul microbuzului mă cheamă în față, să mai vorbim cîte una alta. Îmi spune cîte guri are de hrănit, trei la număr și „pentru noi a ajuns să facă mai multe o mînă de oameni, moți de-ai noștri, decît face ne­nor­o­cirea asta de Guvern. Nu îi interesea­ză de noi. Ei au scaunele lor, își văd de muncă. Nu se mai știu ei că prin partea asta doar­me auru’ și n-are cine-l tre­zi”. Oprește mașina la autogara din Brad și-mi zice să am grijă că „pe la noi e mai aspru’ frigul, dar oamenii mai blînzi”.

Se dă jos din mașină și se sprijină cu mîna de un stîlp. „Minerii au adus și curent aici și apă și de toate. Oare nu rămînem fără ele, stau și mă întreb eu așa?”. Mă invită „să pipălim” și îmi întinde un pachet de țigări mototolit. A­poi îmi urează „noroc bun în viață” și mă roagă să nu uit să spun ceva „urgent” cînd ajung acasă: „Pe noi, pe aurari, ne omoară statul. Nu cianura sau mercurul și nici mina”.

*șaitroc – vas de lemn folosit la se­pararea aurului din minereul sfărmat

*șteamp – mașină de lucru folosită în trecut pentru sfărîmarea mine­re­u­ri­lor

*filon – depunere a unui minereu în crăpăturile rocilor

*steril – partea nefolositoare din­tr-un produs minier

*piuă – parte a șteampului folosită pentru împâslirea țesăturilor de lînă

***

Istoria „cetății” moților crișeni

Se aude prin popor că mineritul a fost lăsat pe pămîntul moților încă din vremea dacilor. De atunci, s-au apucat oamenii de răscolit pămîntul, să vadă ce comoară ascunde. Și au dat peste aur pur, va­loros și au început să-l vîndă pentru soldați și arme. Se mai spu­ne și că Traian a adus din Dacia peste 160 de tone de aur și alte 300 de argint și că a îmbogățit țara atît de mult că romanii n-au mai plătit impozite o bună bucată de vreme și s-au veselit vreo trei luni în șir. Dar istoria adevărată a început să se scrie la sfîrșitul Primului Război Mondial, atunci cînd firma germană Gotha, care exploata resursele de aur din zona Bradului, Hunedoara, și-a închis porțile. Au vîndut „comoara” în 1920 unei societăți numită MICA, pe 15 milioane de mărci. Atunci, la cîrma companiei stătea inginerul Ion Gigurtu, care avea să devină prim-ministru al României. De admi­nis­trație s-a ocupat, la un moment dat, și poetul Octavian Goga.

Anii ’40 au fost cei mai buni din istoria mineritului aurifer din zonă. Societatea MICA a început să dezvolte pe lîngă tehnologii mo­dern și o exploatare de cărbune, la Țebea, ca ortacii să nu ducă lipsă se curent electric. În perioada aceea, arată statisicile, la Brad se producea 1% din aurul lumii.

Declinul a venit odată cu periodă comunistă, cînd ortacii „de me­serie” au fost înlocuiți cu deținuți, iar explotarea se făcea fără nici o regulă. Atunci, spun moții, „mai mult se jefuia decît de exploata”. Începînd cu 1990 din cei aproape 6000 de mineri au rămas treptat, pînă la închidere, mai puțin de 200, iar în mai 2006 din mina Gura-Barza s-a scos ultimul gram de aur.

Averea din vitrină

„Degeaba veniți la Brad dacă nu intrați în Muzeul Aurului”, îmi spune un camarad de drum. În 13 ore, de la Iași la Deva, a avut timp să-mi înșire toată averea mu­ze­ului. Știe ce se află în fi­ecare vitrină, de la rocă „sclipi­cioa­să” pî­nă la „aur în formă de reptile”. A vizitat mu­ze­­ul de vreo cinci ori, „și de fiecare da­tă m-am mi­nunat cum muncesc oamenii aștia”. To­tuși, n-ai spune că o duc greu mo­ții de prin părțile astea. Mereu ve­seli și zbir, zîmbesc cînd văd că nu ești de-al lor și te întreabă unde vrei să ajungi. Se în­tristează cînd a­ud că aș vrea să a­jung la vestitul mu­zeu. „Nu mai e ni­mic acolo. Mer­geți degeaba”.

În fața clădirii proaspăt renovate, tencuită în crem și vișiniu stă în­­tinsă o bu­cată de plastic pe care scrie „Sal­vați Muzeulu Aurului Brad”. Acum cîteva zile în urmă s-au strîns și semnături de la localnici pentru un fel de „petiție”. Po­ves­tea o aud tocmai de la cei care au stat în frig, pe scaune de plastic, a­de­me­nind. „Clă­di­­rea a cum­pă­rat-o o firmă de aici, ca­­re se o cupă de aur, dar se pare că ci­neva a făcut o trea­bă judecă­to­reas­că și au luat-o î­na­poi”, iar bo­gă­țiile au a­juns să fie plim­bate de co­lo-colo. Și nici că se aude vreun soi de iz­bîn­dă pentru bu­cățile de aur în­gră­mă­dite după sti­­clă. Tot oamenii de aici îmi spun că degeaba se tot trag autoritățile de buget, că acum nu mai au ce-i face. “Clădirea e a unui bucureș­tean, un popă, și nu vrea s-o dea. A zis el că face tot mu­­zeu acolo, da nu-mi vine a cre­de. Eu cred că o să mai facă vreo bisericuță ceva. Sau ci­ne știe, poate o vinde și el mai de­par­te. Așa e prin părțile astea. Totul se vinde, nimic nu se mai cum­pă­ră. Rămînem să ne vindem și pe noi și gata”.

Adriana ZĂVOI