În căutarea unui sens

Tot timpul m-am asemănat cu rățușca cea urîtă din desenele animate. Cîteodată, încerc să fiu pozitiv și să mă gîndesc la faptul că viața ei a avut un final fericit, ceea ce ar putea să mi se întămple și mie. E greu să trăiești într-o lume plină de prejudecăți, dar dacă îți urmezi visul, fără să apleci urechea la cei din jur, cu siguranță ai numai de cîștigat.

Ce să fac dacă mama mea m-a făcut de culoare? Am fost o obrăznicătură de copil, un țînc cu ochi negrii ca ciocolata, cu părul cîrlionțat pe ici pe colo și cu un rînjet nu tocmai de folos în unele situații în care viața mă plasa. Leneș din fire și tupeist cum m-a învățat tata, încercam din răsputeri să o fac pe mama să înțeleagă faptul că munca nu e de mine și cel mai bine ar fi să își asculte instinctul matern și să mă privilegieze de orice activitate ce presupune efort fizic, dar și psihic, pentru că nici la acest capitol nu stăteam prea bine. Un singur talent aveam -acela de a cînta. De multe ori am avut discuții cu mama pe această temă; ea zicea că asta nu e meserie și că dacă școala nu mi-a plăcut, măcar de muncă să mă țin.

În serile de vară, tata mă mai lua cu el pe la cîrciumi din sat, el era mîndru cu mine și pe oriunde mergeam se lăuda că are un fiu talentat. Așa că mereu îmi făcea plăcere să le cînt celor de la mese, primeam și bacșiș, iar asta îmi dădea și mai mult curaj. Și acum îmi amintesc vorbele mamei cum că „munca înnobilează”. Pe mine nu mă înnobilau decît banii pe care îi strîngeam de la așa zisele cîntări și plăcerea cu care încercam să bucur sufletele petrecăreților. Ani de-a rîndul am căutat sprijin în tatăl meu și datorită lui mi-am fructificat talentul. El m-a dus la tot felul de festivaluri și concursuri, unde tot cu ajutorul lui am cîștigat premii, pentru că mereu îl căutam cu privirea prin sălile de spectacol, și de fiecare dată îl vedeam așezat în primul rînd, cu ochii ațintiți spre mine și cu pumnii strînși. După fiecare eșec, el nu mă încuraja, ci îmi spunea că nu cînt îndeajuns de mult încît să evoluez, și cînd ieșeam victorios, mă alinta zicîndu-mi „comoara lui tata, știam că ești cel mai bun”.

Au trecut cîțiva ani de la ultima mea performanță în preajma tatălui meu, iar eu am căpătat mai multă experiență și am evoluat mai mult decît aș fi crezut . Între timp, am adunat pe rafturi numeroase distincții, ba chiar pe una dintre diplome scrie mare „vocea de aur a festivalului”. Cine ar fi crezut că un negricios, urîțel și leneș pe deasupra, ar putea avea un glas de aur?

de Elisa TÎRGOVĂȚU