O zi dacă-aș mai avea…

Era prea dimineță pentru mine. O dimineță prea luminoasă, dar placută. Nici bine nu am intrat în încăpere și privirea mi-a fost acaparată de ea, de Aura mea. Un aer închis, mult prea greoi, combinat cu un miros de spital și medicamente laolaltă, scotea în evidentă mai bine ca orice cuvînt, starea de angoasă a acestor persoane. M-am dus și m-am așezat lîngă doamna mea, cum îmi place mie să-i mai spun. ,,Bună, Aurora!’’ Cu un zîmbet subtil în colțul gurii s-a întors spre mine și mi-a răspuns. ,,Cu ce te pot ajuta?’’

Niciodată nu mi-am dat seama cînd vorbea serios cu mine sau cînd facea haz de necaz. ,,Știi cine sînt?’’ ,,O, năzdravană mică, normal că știu cine ești.’’ ,,Mă bucur că te simți mai bine, însă pe lîngă asta, ți-am adus ceva ce credeai demult pierdut. Închide ochii și întinde-mi puțin mîinile.’’ ,,Și așa vedere mea îmi joacă feste și nu văd prea bine, de ce mă pui să-i mai închid?’’ ,,Bunico, nu strica supriza, te rog!’’ I-am așezat în palmele ei fine o cutie de lemn lucioasă cu mici amprente a anilor ce-au trecut. În momentul cînd a deschis ochii, fața ei a întinerit instantaneu. ,,Dar credeam că …’’,,Că este pierdută, știu.’’

Înainte să-și vîndă casa, am găsit aceste scrisori de dragoste între ea și bunicul. Nu am avut curajul să citesc niciuna din ele. Mereu îmi povestea mici fragmente din povestea lor de iubire, din tinerețea ei și a bunicului, de serile fără sfîrșit și sentimente care nu au încetat niciodată să se oprească. ,,Nu pot să cred! Îmi aduc aminte fiecare moment petrecut alături de el.’’ Stăteam și ascultam cu uimire cu ce drag povestea despre dragostea aia ce o citeam adesea prin romane. S-a oprit și mi-a spus: ,,Acestea sînt lacrimi de fericire. În ultima perioadă parcă a dispărut totul din mintea mea, nu puteam să îmi amintesc nimic legat de noi și de viața pe care am petrecut-o împreună, pînă am revăzut aceste scrisori. Nu îmi doresc nimic mai mult, decît să petrecem iar o zi împreună…’’

De Beatrice ȚÎBÎRNEA