Gunoiul unuia, comoara altuia

Cărți vechi, cu un strat consistent de praf și cotoarele tocite, albume jazz și rock din anii ’80 și ’90 pe vinyl sau casete, haine ponosite sau cu etichete, rochii diafane, de seară, care te duc cu gîndul la seratele dintr-un foișor slab luminat, mobilă frumos tapițată cu modele florale și culori vii. Tîrgul de vechituri din Killburn era singurul motiv pentru care ora șase dimineața mi se părea acceptabilă. Cu cafea sau fără, așteptam nerăbdătoare să mă plimb printre tarabele încărcate de felurite lucruri și lucrușoare, să ating mobila și cărțile care odinioară erau îndrăgite de alte persoane, să aflu poveștile din spatele unor simple lucruri materiale. Mereu mă gîndesc că poate scaunul acesta aurit a văzut nenumărate banchete, poate chiar regina Alexandrina Victoria a stat pe el, poate această carte a trecut prin mîinile lui James Joyce și rochia roșie a fost purtată de o marchiză a secolului trecut.

Talciocurile sînt ca un portal, e de ajuns să privești obiectele cu atenție, să fii suficient de atent la detalii și poți ajunge la un dineu cu un prinț, pe cîmpul de luptă, în atelierul unei croitorese sau în potgoriile din Bordeaux. Pasiunea pentru vechituri o căpătasem chiar de la prima vizită aici, cînd o femeie rrom nu m-a lăsat să plec de la taraba ei până nu am „debarasat-o” de o cutie metalică, de mărime medie, argintie și scorojită la margini. „Nu se deschide, e doar de decor, e frumoasă și așa, ți-o las și la o liră dac-o iei”. Într-o seară, după două pahare de vin, mi-am amintit că o „depozitasem” în fundul dulapului acum ceva luni, pe un raft, după niște cutii cu cărți. Au urmat cîteva ore lungi pînă am reușit să o deschid. Cutia nu era goală, așa cum mă așteptasem, era plină cu scrisori. Scrisori de la Ethan Morgan pentru Sandra Weaver. El, plecat de 8 luni pe front, în lupta contra Germaniei. Ea, speriată că nu o să mai apuce niciodată ziua în care să vadă răsăritul de pe Plajele din Brighton, alături de el.

Le-am despăturit cu ezitare, era ceva intim, scrisorile unui cuplu despărțit de un război. După o luptă interioară, mi-am făcut curaj să le citesc, pe nerăsuflate chiar. Treisprezece scrisori, opt de la Sandra care avea un scris caligrafic, cinci de la Ethan, care avea un scris aproape ilizibil, tremurat sau ezitativ. Mi se formase un nod în gît la terminarea scrisorii treisprezece. „Pînă la următoarea scrisoare, cu multă dragoste, al tău Ethan.”. Următoarea scrisoare nu mai exista, cel puțin, nu pentru mine. Verificasem conținutul cutiei de nenumărate ori, cu speranța că ratasem cel puțin una. În noaptea aceea nu am putut să dorm, nici în următoarele, dimineața mă trezeam cu un gol în stomac și senzația că pierdusem ceva important. „Sînt doar niște scrisori”, îmi repetam mereu cînd mă lovea vinovăția că mă lăsasem atît de afectată de corespondența unor necunoscuți. Într-un sfîrșit, le-am donat bibliotecii locale, cu gîndul că o să pot uita de ele.

După aproximativ doi ani, ca o ironie, am primit o scrisoare de la o anume Natalie Weaver, se prezentase ca fiind nepoata Sandrei Weaver, îmi povestea pe scurt despre cum a găsit scrisorile și implicit, pe mine. Mi-a spus că Sandra și Ethan nu s-au mai întîlnit niciodată dar povestea lor nu s-a terminat cu adevărat acolo.

De Andreea PÎSLARIU