28 de mandate de ministru au ținut Educația în loc

25 de miniștri s-au perindat pe la conducerea Ministerului Educației Naționale în ultimii 29 de ani. Am fi avut chiar 28 dacă Ecaterina Andronescu nu ar fi fost numită în funcție de patru ori. Nu prea putem vorbi așadar de continuitate în reforme, mai ales că aproape fiecare ministru a încercat să-și pună amprenta cu noi schimbări și noi abordări, multe dintre acestea fără a fi analizate prea mult timp. Specialiștii din Educație, conducătorii de școli pedagogice sau cadrele didactice cu experiență, cu o carieră și rezultate în spate care să le dovedească competența, au tot atras atenția asupra schimbărilor din educație din ultimii ani, dar vocea lor a tot rămas neauzită.

Actualul Guvern, la începutul mandatului său în 2017, a promis că educația va fi domeniu prioritar. Nu a dovedit însă și consecvență. Dincolo de promisiunile care țin de buget, respectate sau nu, Guvernul PSD a arătat că nu are un plan în ceea ce privește maniera în care copiii români vor fi educați. Aproape că sîntem chiar tentați să credem afirmațiile scandărilor de stradă, care spun că „PSD ne vrea proști”. Liviu Pop, Valentin Popa și acum Ecaterina Adronescu au ocupat sau ocupă scaunul de ministru la Educație în decurs de mai puțin de doi ani. Iar în acest timp au tot fost propuse schimbări, modificări, planuri sau au fost puse în discuții noi metodologii sau strategii. Începînd cu mandatul lui Liviu Pop, Ministerul Educației a blocat mai multe reforme din motivul că „este mai comod”. Tot el este arhitectul manualelor unice, uitînd de faptul că elevii nu sînt rezultatul unei matrițe, nu pot fi standardizați și, implicit, fiecare clasă ar putea avea nevoie de o modalitate diferită de expunere a materiei școlare. Am putea însă să-i recunoaștem aportul adus în ceea ce privește învățămîntul dual, deși primii pași fuseseră demarați înainte de venirea sa la minister, din vremea Guvernului Cioloș.

Următorul la scaunul de ministru al Educației, Valentin Popa, s-a trezit în mijlocul scandalului manualelor unice, prost realizate, ajunse tîrziu sau cu greșeli și cu profesori nemulțumiți. A încercat să aducă stabilitatea în minister și, în parte, a și reușit asta propunînd revenirea la modelul vechi. Îi putem însă aprecia reacțiile cu privire la încercarea UDMR-ului de a impune studierea limbii materne în clasele cu copii de altă etnie și scoaterea din aceste clase a studierii Limbii române. Atunci a luat atitudine cu privire la presiunile partenerului politic, UDMR, și a afirmat că „Toți copiii din România trebuie sâ cunoascâ limba românâ pentru a avea o șansă să trăiască şi să muncească în România.”

Ecaterina Andronescu, „noul vechi ministru”, pare că a nimerit din nou la Educație după un lung somn de 10 ani. Cea mai nouă problemă a sa o reprezintă uniformele școlare, lucru greu de realizat în mediul rural și în comunitățile defavorizate, unde părinții abia își permit pentru copiii lor un caiet sau un pix și mulți se îmbracă cu ce primesc de la familii mai înstărite sau cu hainele rămase de la frații lor. Pare aproape o dorință de reîntoarcere la cravatele de pioner. Îți explici însă mai apoi de ce este atît de dornică să aducă uniformele abia după ce îți amintești că a încercat să facă acest lucru în 2007, cînd se afla tot la conducerea Ministerului Educației. Aceasta este însă cea mai mică problemă în ceea ce privește deciziile sau declarațiile ministrului. Clase separate pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, după ce se tot vorbește de dorința de integrare în societate a acestora, dorința de a readuce în clasele primare conceptul de „repetent”. Tot Andronescu a venit cu ideea unui bacalaureat tehnologic și se discută de introducerea obligativității a 12 clase și dispariția admiterii la liceu. Iar toate aceste idei fără dezbateri, strategii clar formulate sau analize care privest efectele pe termen lung ale unor astfel de decizii.