Tichia de mărgăritar a Educației nu ține de foame

Anual, conform statisticilor, aproximativ 300 de copii din județul Iași renunță la școală. Anul școlar trecut, în comuna Victoria au ieșit din sistem 21 de tineri înainte de a obține o diplomă. De la Răducăneni au plecat 34 de elevi, adică 3,26% din numărul total, iar de la Criștești 5,31% dintre elevi au considerat că orele nu le sînt de folos. Toate acestea sînt comunități din mediul rural care pot fi întîlnite în întreaga țară. Iar majoritatea tinerilor care au renunțat la carte nu au făcut asta pentru că nu aveau tabletă, manuale electronice, video proiector sau table electronice. Pentru ei sărăcia, dorința sau nevoia de a-și ajuta părinții sau neîncrederea că o diplomă îi va putea ajuta să își găsească un job bine plătit i-a determinat să facă acest pas. Mulți dintre cei care au renunțat la școală au și plecat, imediat după ce au făcut 18 ani, la muncă în afara țării, iar alții au început să muncească cot la cot cu părinții lor în România.

Peste 300 de tineri din județul Iași, mînați fie de nevoia de a-și ajuta familiile de la vîrste fragede, fie pentru că sînt convinși că o diplomă nu le va folosi la nimic, aleg să nu termine cele zece clase obligatorii, iar de multe ori ies din sistem și mai repede de atît. Viorel Chiriac, directorul școlii din Dagîța, una dintre cele două școli din județ unde se defășoară programul „Masa caldă”, prin care elevilor din ciclul primar li se servește o masă consistentă, afirmă că nimeni nu lipsea de la ore în perioada în care acest program se desfășura. Acum, pentru că fiecare primărie se ocupă de licitații, programul nu a mai continuat, deși bani de la Guvern sînt alocați. „Noi nu avem nicio vină. Am pus la dispoziție toate actele necesare, iar din cîte am înțeles primăria a anunțat și licitația. De la începutul anului însă copiii nu au primit nimic”, explică Viorel Chiriac. Aici, nu a abandonat nimeni cursurile, însă absenteismul a crescut. În alte comunități, precum Gorban, elevii nu și-au pierdut complet încrederea în sistemul de învățămînt. Aici, în anul școlar trecut, au renunțat la școală doar doi elevi, iar în anii anteriori nu a fost niciunul. Constantin Olariu, directorul școlii din Gorban, explică faptul că pentru o parte dintre copiii din familiile sărace cornul și laptele însemna singura masă pînă să se întoarcă acasă. Tot la școală, în zilele de iarnă, elevii reușesc să fugă de frigul de acasă, unde nu au mereu lemne de foc.
Alocațiile, singurii bani ai familiei Aanei

În iarnă am ajuns la familia Aanei, care are patru copii. Cei doi părinți și bunica lor, o persoană cu handicap, locuiesc împreună cu cei mici într-o casă micuță, cu două camere, fără pod. Pe sub țiglele vechi șuieră vîntul și chiar dacă focul arde în permanență în singura sobă din casă, tot păturile și hainele groase reușesc să țină frigul departe. Familia Aanei a fost nevoită să se mute în pragul iernii în căsuța dărăpănată de la marginea satului după ce au fost scoși afară din casa unei mătușe, unde locuiau pînă să sufere un accident fratele lui Marian Aanei. A murit în Portugalia, acolo unde lucrau împreună. Toată agoniseala lui, aproape 9.000 de euro, s-a dus pe cheltuielile de transport al trupului neînsuflețit al fratelui lui Marian și pe înmormîntare. Acum lucrează cu ziua prin sat și reușesc cu greu să pună ceva pe masă copiilor. Și-au închegat o mică gospodărie, au vacă, vițel și un porc și speranța că în vară vor primi de la niște rude o bucată de teren pe care să își construiască o casă a lor.

Alina, mama celor patru copii, nu pare să mai creadă în promisiuni. Plînge, de rușine și de neputință. „Reușisem să-mi strîng vreo doi bani și aș fi avut casa mea, nu mai stăteam aici”. În casă nu au aprope nimic. Toți banii erau chibzuiți pentru o casă nouă, dar s-au dus, odată cu fratele lui Marian. Cîteva pături, preșuri din cordele pe jos și o mașină de spălat plină de rugină, care pierde atît de multă apă încît te întrebi cum de nu s-a întîmplat pînă acum o nenorocire și cum de nu s-a curentat încă nimeni. În ciuda greutăților, cei doi părinți au grijă de de cei patru copii, două fete, una în clasa a III-a și cealaltă în clasa I, dar și de cei doi băieți care merg la grădiniță. Îi îmbracă cu ce pot și le pun pe masă ce își permit, dar îi trimit pe toți la școală sau la grădiniță. Lipsa tabletelor sau a manualelor școlare cu siguranță nu îi îngrijorează, iar uniformele ar face o gaură considerabilă în buget dacă ar fi obligați să le cumpere. Singurii bani care intră în casă sînt alocațiile copiilor și alocația complementară, adică 680 de lei în total. Lucrează cu ziua pe unde reușeșc, iar asta îi ajută să pună mîncare pe masă. Unii îi plătesc în produse alimentare, alții în lemne de foc. Își permit să cumpere cîteva caiete, pixuri sau creioane, însă mai mult de atît nu și-ar permite.

Maya, fetița căreia bunica i-a devenit mamă

Maya, o fetiță de 10 ani, este în grija bunicilor de la vîrsta de opt luni, de cînd părinții eu au divorțat și au uitat cu totul de ea. Mama Mayei este în Italia, iar singurul dar primit de la ea e o eșarfă. De la tată a primit anul trecut, pentru prima dată, 100 de lei, iar în rest bunica se îngrijește de hainele fetei, de mîncare și de medicamentele ei chiar dacă nu are niciun venit în afară de alocația fetiței. Muncește însă prin sat, iar casa o are mai curată decît o farmacie. Toate lipsurile de acasă au determinat-o pe Maya să învețe, iar acum este printre cei mai buni la învățătură din clasă și e mereu săritoare cînd cineva are nevoie de ajutor. Toate animalele fără stăpîn de pe stradă ajung la ea în curte, iar porția de mîncare o împarte între ea, pisici și căței. Bunica îi intră în voie, deși abia are bani pentru mîncarea lor. Mama Mayei e în Italia împreună cu fratele ei, tatăl, care s-a recăsătorit, are acum încă o fetiță, pe care o ține acasă și de care are grijă. Doar Maya pare copilul nedorit, iar bunicii i se pune un nod în gît cînd vorbește despre asta, dar povestește deschis, de față cu ea, fără să ascundă ceva. Bunica lăcrimează, Maya doar își ține sora vitregă în brațe și o sărută din cînd în cînd, îi așează căciulița și zîmbește cînd cea mică rîde. Își iubește sora, deși tatăl ei a uitat să o iubească și pe ea.

Pe lîngă problemele financiare, Maya are și probleme de sănătate. Plămînii ei nu sînt perfect dezvoltați, iar orice răceală sau aerul prea rece o opresc să iasă din casă. Bunica a cumpărat cum a putut un aparat de aerosoli pe care a dat aproape 500 de lei, bani pe care nu îi avea. A făcut însă rost de ei pentru că fără tratament fetița ar fi putut să se oprească din respirat. „Cînd s-a întîmplat prima dată am dus-o pe Maya în brațe, aproape leșinată, la medic. Nu știam ce să fac și încotro să apuc”, povestește bunica fetiței momentul primei sale crize.

Crăciun, în cadrul unei campanii, Maya a primit dulciuri, haine, jucării și o bicicletă și încă de cînd a deschis darurile, Maya a pus deoparte lucruri pentru sora ei vitregă, chiar dacă tatăl ei nu face niciodată asta. Visează să devină medic veterinar și pentru asta învață cît poate de bine, însă pentru a ajunge la Iași, la liceu sau la facultate, nu ar avea nevoie de tabletă, video proiector sau uniformă, ci de un program prin care copiii săraci să poată să își continue studiile.

Toți banii se duc pe educația copiilor

Cătălin Popovici și-a făcut casa singur, ajutat de soție și de cei șase copii, în șapte ani. A ridicat mai întîi o cameră, apoi a făcut bucătăria, iar treptat a construit și cea de-a doua cameră, a lărgit apoi bucătăria, iar acum reușesc să aibă un pic de intimitate. Paturi are de puțin timp. Pînă acum un an dormea pe niște scînduri așezate pe un rînd de bolțari. A muncit pentru fiecare obiect de mobilier din casă cu ziua, iar oamenii l-au plătit fie cu un dulap de care nu mai aveau nevoie, fie cu o ușă din lemn, fie i-au dat cîte ceva de mîncare. Ușa de la intrare a montat-o cu vreo săptămînă înainte de Crăciun, iar pentru ea a lucrat două zile la un vecin. Înainte avea una din fier, care îngheța în nopțile de iarnă. Prin asta din lemn bate însă vîntul, iar cele două rînduri de burete puse pe tocul ușii nu schimbă foarte mult lucrurile. Nu are clanță și noaptea leagă ușa cu un șiret ca să nu o deschidă vîntul.

În casă, cu tot cu ajutorul social și alocație, intră aproape 1.300 de lei. Din calculele sale, pe transportul la școală a doi dintre copii și pe cazarea la Iași a unuia, care este în clasa a X-a la Colegiul Tehnic „Ioan C. Ștefănescu”, se duc cam 1.500 de lei. „Venitul meu în casă este de aproape 1.300 de lei. Curentul vine și el vreo două sute de lei, vine și apa, iar de mîncare ce mai reușim”, povestește Cătălin. La haine, încălțăminte, pături sau lenjerii de pat noi nici nu visează, însă mai primește lucruri de la oamenii pentru care lucrează.

Dincolo de problemele financiare, Cătălin are și probleme de sănătate. Are șase operații și ar mai avea nevoie de alte intervenții chirurgicale, dar și de bani pentru tratament. Nu și le permite, așa că stă acasă. „Oriunde plec iau după mine sacoșa cu medicamente. Am acolo toate biletele de ieșire din spital și le țin cu mine în cazul în care mi se întîmplă ceva. Să știe cine mă găsește de ce am căzut”, explică Cătălin. Pentru că nu au nici mese și nici birouri, copiii scriu pe niște dulăpioare, unde aproape nu au loc să își pună caietul, iar atunci cînd învață stau în pat, cu cărțile pe genunchi. I-ar încînta și tabletele, manualele electronice ar fi mai colorate, iar o lecție cu video proiector i-ar fascina. Însă atunci cînd în stomac ai doar un corn și puțin lapte, iar acasă nici măcar atît, atunci cînd în dormitor îți bate vîntul și ești nevoit să scrii pe genunchi, inovațiile din educație nu sînt de ajuns să te cheme în sălile de clasă.