Soția succesului

Soția scrisă de Meg Wolitzer, tradusă din engleză de Mihaela Apetrei și publicată la începutul acestui an la Editura Trei, nu e deloc una tipică, pe care te-ai aștepta să o cunoști. Apărută în librării după popularizarea filmului „The Wife”, nominalizat la Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal (Glenn Close), cartea e cel puțin la fel de surprinzătoare ca scenariul adaptat ei. Indiferent de care-a fost cel pe care l-ai întîlnit prima oară, la parcurgerea celui rămas – fie a romanului, fie a filmului – șocul tău va rămîne același și vei reuși, oricît de cîrcotaș ai fi, să observi și să apreciezi asemănările și diferențele dintre ele.

Narațiunea la persoana întîi, feminin, face întreaga poveste una extrem de subiectivă. Plină de haz, prin folosirea unui vocabular lejer din punct de vedere stilistic și prin descrierea unor cadre familiale în care, poate, ai să te identifici, cartea e una accesibilă oricui. Subiectul ales de Meg Wolitzer e unul facil, el regăsindu-se, în ultima perioadă, în romanele de succes ale unui număr de scriitori aflat în creștere. Povestea Soției se individualizează însă prin caracteristicile personajelor pe care Meg Wolitzer le introduce în romanul său. Celebritatea, faima sau succesul – toate vin la pachet cu o greutate pe care umerii celui aflat în persoana soțului, Joe Castleman, nu o pot suporta. Un scriitor de rang înalt, proaspăt cîștigător al Premiului Helsinki, el e prezentat ca fiind nedemn de sentimentele soției. Joan, pe de altă parte, mereu aflată într-o umbră a nedreptății, transformă titlul de victimă rapid, încă din primele pagini, într-unul pe care i-l poți asuma cu ușurință.

„Dar mai este un lucru pe care să-l ții minte, domnișoară Annes: în viață, nimeni nu-ți recunoaște eforturile.” Cuvintele, rostite chiar de Joe în tinerețea iubirii lor, sînt cele în jurul cărora se învîrte întreaga tragedie trăită, în secret, de Joan și sînt totodată cele care însumează intriga poveștii. Succesul și secretul din spatele lui, din ce în ce mai greu de ținut sub tăcere, sînt cele care leagă cele două planuri narative – trecut și prezent – și cele care, în final, ajung să explice tot ce n-ai reușit să înțelegi. Soția e o lectură esențială de pus pe lista cărților de citit, dacă n-ai văzut încă filmul de Oscar și una necesară, pentru a-ți completa imaginea din minte, dacă deja l-ai văzut.

Deși, personal, aș fi preferat ca filmul să nu urmeze cursul cărții într-atît de aproape, scriitura lui Meg Wolitzer m-a convins, prin comparațiile inedite și descrierile greu de imaginat pe care a reușit să le construiască, de faptul că apariția ei pe scena literară nu-i una deloc întîmplătoare și de faptul că locul pe care l-a ocupat nu va fi prea curînd ocupat de o scriitoare a cărei perspectivă narativă feminină va reuși s-o întreacă pe-a ei.