Ultimii ocnași de la Fîntîna Albă

„Lele, eu merg așa, să văd ce-i. Dacă a fi, oi veni să te iau și pe tine. Dacă a merge lumea, om merge și noi”. Își pupă nevasta și băieții, își pune căciula de miel pe cap și umple o traistă cu cîteva cămăși și izmene. Pe drum, se lipește de el și un băietan orfan de tată, cu numele de botez Vasile. „Merg cu mata”, îi spune și i se agață de braț. Bărbatul nu se opune. Trec prin biserica din centrul satului Suceveni, la granița de nord a României, mai pun în desagă o icoană și un prapur și duși au fost. În pădurea de la Varnița, încearcă să treacă frontiera împreună cu încă cîteva mii de români bucovineni. A doua zi, la casa omului se întoarce numai Vasile. Între mîinile-i uscate, căciula de miel se rotește agale. „Leliță, nu-l aștepta pe bădița. A fost în fruntea coloanei. Nu se mai întoarce”, și pune acoperămîntul pe masa de lemn ros. Femeia și cei doi copii își lipesc ochii de două găuri cît nucile. „L-au răpus, lele. I-a trecut plumbul prin frunte și a ieșit prin ceafă”.

„Pămîntu’ ăsta nu-i curat. Pămîntu ăsta-i plin de sînge. Pădurea de brad pe oase a crescut”. De pe dealul Varniței, din Ucraina, în satul de frontieră Fîntîna Albă, celelalte ridicături par că sînt mai cu moț. Se înalță trufaș la cer și le fac cu ochiul sătenilor aciuați în localitățile de lîngă graniță. În 1941, cînd veneau rușii în satele de-aici „ca ciuma, să omoare, să fure și să nedreptățească”, oamenii s-au strîns în coloană, spunîndu-și că și ei au dreptul de a se repatria, după cum au făcut-o nemții și polonezii. Numai că pămîntul nu i-a lăsat.

Zvonul a adunat vrăjmașii la doi kilometri de hotarul „Rumaniei” și „i-au cosit. Și-au orientat armele de-a curmezișul, ca să ia cît mai multe vieți, iar cei care mai glăsuiau, erau loviți cu lopețile”. Fantomele nu s-au sinchisit să intre apoi în visele țăranilor mai puțin curajoși. I-au chinuit timp de cîteva nopți, după care s-au întors cuminți la mormintele lor, aciuate lîngă tulpinile brazilor.

În pădure, urmele de pași s-au rărit. Dacă, pe vremuri, bătrînii se furișau, julindu-și genunchii, pe deal, încercînd să-i găsească pe cei duși din lume, astăzi locul e străjuit de cîteva cruci și de o ceață de nepătruns. Parcă nu ar lăsa pe nimeni pădurea să-i mai strice rînduiala. Degeaba se chinuie unii să-i numere gropile, tulpinile, sufletele. Istoria și-a luat partea ei de adevăr și îi lasă pe oameni doar cu o întunecime respingătoare. „Să nu intri în pădure. Sufletele românilor domnesc acolo”, mi se spune înainte de a-mi cufunda piciorul în iarba noroioasă. „Să mă duc în sat, să îi cunosc pe cei ce au mai rămas”, îmi spun în gînd. Pe aceștia îi numeri pe degete.

Patrioții pentru nici o țară

„Acolo-i o groapă, și mai la vale sînt încă două. Cînd au venit grănicerii să le acopere cu pămînt, acesta se mișca, se înălța și cobora și vuia. Dedesubt, voci de oameni străbăteau țărîna. Sărmanii, nici nu erau morți, dar așa îi înghițea pămîntul”. Era flămînd și gelos ca o fată mare.

Românii curajoși s-au ascuns apoi în coji de brad, în stoguri de fîn, ori au murit, străbătuți de gloanțele celor ce păzeau capătul de țară. „Așa-i dacă au crezut că puteau scăpa”, se strîngeau șoaptele prin sate a doua zi. Bunici țintuite de bătrîneți, femei cu prunci la sîn și copii mai mici și mai mari au fost, mai apoi, înghițiți de vagoane ce se căscau lacom și duși dincolo de locurile pe care le văzuseră vreodată pe hartă.

„Nu se cunoaște nici azi numărul exact de victime. Unii se grăbesc să afirme că au fost uciși cîteva sute de români, altora nu le este frică să pronunțe și cifre cu trei zerouri în coadă. Cert este că datele s-au pierdut în timp”, spune sec Aurica Bojescu, directorul executiv al Uniunii Interregionale „Comunitatea românească din Ucraina”. Ea e călăuza mea spre românii rămași dincolo de linie.

În noaptea de 1 spre 2 aprilie 1941, cîteva mii de bucovineni au încercat să ajungă, pe furiș, în România, „țara care nu va mai fi”, după cum li se spusese în centrul raional Hliboca. I-au întîmpinat cu armele încărcate grănicerii sovietici. Dintre cei care au scăpat cu viață, doar cîțiva mai vorbesc în șoaptă și își tîrîie oasele pe poteci înguste, bolovănoase, de țară. Amintirea le este o ceață. Noaptea albă i-a lăsat fără tată și mamă. Iar pruncilor le-a fost dat să „învețe minte”, vreme de cîțiva ani, în Siberia sau Kazahstan.

Din toată Valea Siretului, jos, în satul Suceveni, doar  trei bătrîni îți mai îngăduie să le răstălmăcești mintea. Li se urcă vorbele în gît, iar gîndurile o iau razna, pe dealul Varnița, acolo unde au fost ei sau rude de-ale lor.

„Femeia din traistă” e cît un pui de om. Scundă a fost toți cei 70 de ani. Așa o știu și oameniii, ascunsă în desaga mamei și dusă la „capăt de lume”. Abia de-ți ajunge la buric, dar ochii îi sînt mai pătrunzători decît ai unui „om în tătă firea”. Zenovia nu se milogește, dar a aplecat-o soarta, că ea a crescut pe dealuri îmbrăcate în cîțiva metri de zăpadă și a știut să umble pe sub pămînt, ca o cîrtiță. Ochii mici și rotunzi se disting doar după o licărire slabă. Chipul îi este brăzdat cu linii adînci, mai ales în jurul gurii, iar părul de culoarea castanelor e ascuns sub o broboadă legată sub bărbie. „Apoi eu ce să îmi mai aduc aminte? Eram mică. Trei ani parcă aveam. Noi am mers după tata, că el a trecut mai înainte granița și avea prăvălie în Rumania. Și noi… am vrut și noi la el”.

Taina din stog

De după ușa de lemn alb, cu ochi de fereastră mici ca ai stăpînilor, moș Ilie strigă de abia-l auzi. „Da’ unde e baba mea?”. Clanța coboară ușor și două urechi mari, ciulite, se strecoară prin crăpătură. Ne vede așezate pe pat și întră în vorbă nestingherit. Amintirile și le-a sufocat cu pumnii, altfel nu i-ar strînge și i-ar tot desface în timp ce povestește despre cum a trecut prin „ploaia de plumb” și a ajuns în „Rumania”. „Asta o fost în noiembrie, la postul Crăciunului rumanesc, atuncea noi am trecut frontiera, cînd s-o trecut prima dată. Am primit toți cîte o trăistuță de la mama și de la tata și am pornit. Cînd ne-am întîlnit cu vecinu’, l-a întrebat pe tata «Unde mergi?», iar el i-a spus «Dumnezeu ne-a ajuta»”. În pădure, la o buturugă însemnată, s-au întîlnit mai mulți și au mers pînă la un gard de sîrmă ghimpată. „Tăceți molcom” le-a alcătuit întregul limbaj.  Se auzea din spate, din față, cu glas stins, doar atît.

În rest, foșnet de frunze și plesnituri de crengi. „Am tăiat gardul de sîrmă cu frică și am mers pînă la un pîrău pe care l-am trecut, că tata era cu ciubote și ne-a trecut pe toți, apoi ne-am ascuns într-un stog”. Cîteva zeci de oameni înghesuiți, respirînd aerul din gura celui de alături. Tăceau cu toții. Tremurau de frică și de frig. În depărtare, se auzeau dulăii dresați ai grănicerilor, ieșiți parcă la vînătoare. „Una dintre copchile o început să plîngă. Se zbătea tare sărmana și a strîns-o tat-su la piept, a acoperit-o cu sumanul și i-a zis să tacă, că dacă o aud grănicerii, murim cu toții”. Și i-au auzit paznicii de cot de țară. Au început să tragă în stog. Oamenii au sărit în toate părțile. „Care o știut și o luat-o la stînga, o mers bine. Care o luat-o la dreapta, o căzut”.

Pe moș Ilie l-a luat taică-su în cîrcă și a alergat cît l-au ținut picioarele, spre miazăzi, că acolo știau ei că e „Rumania”. Pe un băietan l-au găsit culcat la pămînt, în lanul de grîu, iar cînd l-au întrebat de ce doarme, tînărul le-a spus că toată lumea doarme pe cîmpul ăla, și s-a culcat și el. „Ei, ceilalți, erau morți, de fapt”. L-au luat și pe băiat și duși au fost, pînă cînd s-au întîlnit cu alți doi soldați. „Erau rumâni ăia!”, sare mătușa Zenovia. „El a fost norocos, i-o văzut și i-o salvat rumânii. Eu nu i-am văzut niciodată” și se face cît un ghemotoc mic mic și își ascunde bărbia între genunchii bandajați cu tifon înnegrit.

Destinul dintre sprîncene

Mătușa Zenovia nu a făcut pact cu trecutu-i și lui Ilie îi aruncă priviri iuți. Ce știe el de viață grea? Că l-a purtat tat-su în spate și l-a trecut peste rîu. Și pe ea au ascuns-o într-o traistă, dar plumbul i-a zgîrîiat piciorul drept și a intrat în coasta maică-si. Noaptea aceea albă a dus-o în locuri îndepărtate, într-un grajd de vite din Siberia. „Cînd ne-a întrebat soldatul rus dacă vrem să plecăm, parcă puteam eu să spun ceva? Sora cea mare o început să plîngă și acolo am rămas, lîngă corpul mamei. Apoi, cînd o venit cel de-al doilea, nu ne-a mai zis nimica. Că dacă zicea, poate plecam și noi de aici, că tătuca era mai încolo și striga după noi. Dacă mergea sora mea, scăpam de necazul acela din Rusia”. Nu se aflau pe lista de deportați, dar i-a pîrît secretarul de la primărie. „Au tată în Rumania” le-a stat scris pe frunte și au fost urcate, împreună cu o mătușă, într-un vagon întunecos și plin de alte suflete. „Of, cîți paduchi erau acolo. Și eu aveam în picioare niște petici, știți ce-s alea, nu? Că sora mea mi-a luat galoșii și s-a dus să scuture păduchii și cineva i-o furat.  Și așa am rămas eu numai cu petici în picioare și acolo, la Siberia, tare frig mai era”. Zăpada se strîngea pînă pe acoperiș. Ca să intre în camera mică din grajd, au săpat cu o lopată furată de la cazaci o galerie timp de o săptămînă. Cînd li se făcea foame, mișunau pe sub pămînt ca șoarecii și „mergeam pe la gunoi și găseam coji de barabule, le strîngeam și le mîncam apoi. Purtam cămeși din saci. Era un depozit acolo, aduceau mîncarea la viței în saci, iar noi le furam, le cusam și ne îmbracam. Apoi, că vitele nu erau legate cu lanțuri, dar cu piele de vițel uscată și noi le furam, le puneam la fiert cu paie și mîncam partea mai moale, că ce era tare, aruncam colo, în colț”. Pînă și un boț de sare îi ținuse loc de mîncare, că „stomacu’ de unde să știe că nu erau merinde pe acolo?”.

Traista cu ochi mici

Pe înserate, cînd se ascunde soarele după deal, în casa moșilor un singur zgomot se aude. Un fel de fîșîit plăcut, dintr-o cutiuță mică, neagră, cu butoane roșii și un ochi mare, zăbrelit. E un casetofon bătrîn și el, ca Zenovia și Ilie. „Da’ cînd e frig și-i urît așa și nu-ți arde de nimic, apoi ascultăm Radio Trinitas. Tare frumos mai spun ei acolo. Iaca amu’ povesteau de Sfînta Parascheva, o fost mulți oameni acolo, nu? Eu cîndva musai am să mă duc acolo, musai!”. E prea încrezut moș Ilie. Zenovia își strînge iar bărbia între genunchi și dă din cap a neîncredere. Anii nu se opresc la poarta lor și îi lasă în urmă. „Cît ne-a mai rămas nouă, ce tot vorbești? Și apoi, amu’ trebuie viză, paremi-se. Ai tu cum să umbli, să îți faci? Mai bine ți-ai face groapa. Toți s-au dus, toți ca unu’”. Nu mai zice nimic moș Ilie. În familia lor, el a fost cel mai optimist, pe cînd Zenovia din traistă a învățat să facă ochii mici cînd venea vorba de viitor.

Vasile din a patra casă bătrînească

Să îmi mai spună de vreun om de-atunci care a rămas în viață, se sfiesc. Limba li se împleticește mai tare. Nici nu mai știu de o fi rămas cineva în afară de ei și Vasile. „O mai fi Vasile oare? Știi, cum mergi pe drum înainte, dai de un bar și după barul ăla, a patra sau a cincea casă bătrînească. Tatăl lui a purtat icoana în fruntea coloanei. O murit sărmanu’ om”. După locul de urat noroace, casele se strîng parcă una în alta. De după garduri, se aud vorbe românești. Oamenii își proptesc capetele pe uluci și te analizează cu priviri neîncrezătoare. „Ăștia cine-s?”, te stingheresc de parc-ai fi în casa socrilor. Pe Vasile Alevii îl cunosc cu toții. „Copilul cu tatăl din fruntea coroanei”, l-au botezat ei.

Moșul o știe. Nu se supără. A avut nevoi mai mari la viața lui. Și el a fost adăugat în lista deportaților, cînd încă învăța în clasa a șasea, precum erau toți cei care aveau rude ce-au încercat să treacă linia. „Au zis că îi închid pe toți care au neamuri. A doua seară, o bătut cineva la fereastră. Mama se scoală, se duce, cînd vede, trei oameni erau. Au intrat în casă, unu’ o scos o mapă și spun «Unde ți-s copchii?». Mama îi spune că dorm”. I-a trezit și i-a întrebat pe ofițeri dacă poate lua cu ea o desagă cu merinde. I-au tăiat-o scurt. Avea două minute la dispoziție să fie gata de plecare. „A luat o pernă și un țol, ne-a luat pe mine și pe fratele meu și ne-au dus la primărie”. Jale mare era și acolo.  Mame cu prunci, bătrîne, copii cu cîte o jucărie în mînă, bărbați tineri, cu toții se îmbulzeau și strigau, plîngeau, nu știau ce li se întîmplă. În loc de răspuns, au fost urcați în vagoane de marfă cărămizii și hurducăiți timp de trei săptămîni. „La trei-patru zile, deschideau vagonul și ne aruncau niște pește așa mare și cîte o găleată de apă caldă și gata. Cînd am ajuns acolo, ne-au data afară într-un cîmp așa. Cît vedeai cu ochiu’, numai întindere și omăt”. Apoi au început a apărea căruțe. Cazacii știau că vine marfa nouă. Au ieșit în pripă să îi ia pe micuții cu degetul în gură, să îi ducă unde nu știe nimeni și să le rînduiască viața după cum știu ei. Pentru ceilalți, vorba a fost simplă. „Aici aveți a lucra și aici aveți a muri. Care a lucra, va primi cîte 300 de grame de pîine pe zi, care nu, cîte 150. Bătrîn, copil, oricine”.

Crucea stă pe pămînt tare

Între destăinuiri, bătrînul mă întreabă dacă  nu vreau un ceai. Îi mulțumesc și îi spun că m-aș încălzi puțin. Se oprește brusc și se așază pe scaun. „Domniță, pe mata te încălzește un ceai, dar pe noi așa ceva nu ne ajută. În sufletele noastre e foarte frig. Reci vom fi pînă în groapă”.

Moș Vasile a păscut vite, a mîncat vrăbii, țiștari, oase de vite moarte de pe cîmp și s-a întors singur. Fratele cel mic a rămas la cazaci, l-au luat și i-au rescris soarta, iar maică-sa s-a stins. După șapte ani, într-o casă cu o singură cameră, doar bunica îl mai aștepta.

Abia după căderea URSS a putut urca pentru prima dată dealul cu cimitir în vîrf. „Cînd încă erau comuniștii, nu era voie să mergi acolo, că dacă le spuneai, te duceau înapoi, de parcă era vina mea că tata a încercat să treacă granița Acum, cînd s-a făcut libertatea asta am putut să merg”. A pus o cruce unde a crezut că e mai tare pămîntul. Încă acum doi-trei ani, mai mergea și mai îngrijea locul, dar îl dor oasele prea tare. Abia de-și mișcă corpul slab și sleit de puteri, ca o cîrpă stoarsă.

De la poarta lui moș Vasile, drumul se unduiește ca un șarpe pînă la o bisericuță fără hram și altar. În aceasta, pe o placă de lemn, cu litere albe, sînt înșiruite numele celor „Împușcați la Fîntîna Albă la 15 noiembrie 1940, la 1 aprilie 1941” și celor „Morți de foame și frig în Kazahstan și Siberia”.  Între table și în jurul lor, icoane și coroane de flori de plastic păzesc încăperea. Trei lumînări stinse pe un sfeșnic sînt semn că oamenii din sat nu și-au șters amintirile. Livia Sucevan și Grigore, mama și fratele bătrînului Vasile, stau pe locurile 92 și 93.

Omul cît o mogîldeață trăiește doar cu un cîine. Fetele-i sînt plecate să-și facă norocul în alte părți. Vecina Ana îi mai poartă de grijă. Își dau întîlnire în fiecare seară, își îngrămădesc coatele  pe masa scundă și povestesc pînă îi dor obrajii. În România nu mai speră să ajungă. „Ce, am eu putere să fac acum ceva? România pentru mine e în satul ista. Ia uite, eu vorbesc cu tine românește. Ce, am eu cum să îmi fac viză? S-o rupt pămîntul în două și am rămas aici. Nu se mai schimbă nimic”.

Petele de pe Fîntîna Albă

Cînd și-au înhămat caii și au încărcat căruțele cu saci de mîncare, haine și lucruri „de-ale casei”, nu s-au gîndit decît că au și ei dreptul de a scăpa de ruși. Dacă au făcut-o nemții și polonezii înaintea lor,  ei de ce să nu meargă la casele rudelor și să-și numere în continuare boabele de noroc? În noaptea dintre  31 martie  și 1 aprilie 1941, un grup de vreo 2000-3000 de români din satele din Valea Siretului a Bucovinei de Nord, cedată Uniunii Sovietice în cireșarul lui 1940, au format o coloană însemnată cu steaguri albe și icoane, prapuri sau cruci din cetină, încercînd să treacă în România. Mai ajunseseră și alții acolo, în luna noiembrie 1940, precum și în februarie 1941.

Zvonul cum că sovieticii ar fi permis refugierea se împrăștia repede printre țăranii cu ruga pecetluită.  Abia tîrziu au aflat ei că totul a fost o înscenare, atunci cînd de pe dealul Varnița strigătele străbăteau pădurea și oamenii se întorceau cu numele ascuns în bocceluță. La doar cîțiva kilometri de graniță, grănicerii sovietici, ascunși în întunecimea pădurii, și-au îndreptat armele de-a curmezișul și au tras pînă  nu se mai vedea un om în picioare. Morții, precum și cei cu suflare încă, au fost, mai apoi, aruncați în trei gropi comune, pregătite din timp de soldații sovietici. Pădurea nu și-a numărat copiii adoptați. Conform datelor autorităților sovietice,  doar 20 de români și-au pierdut, în noaptea de 1 aprilie 1941, viața. Mai tîrziu, au ieșit la iveală alte date, iar numărul victimelor s-a mărit pînă la 44 de români din doar șase sate de pe Valea Siretului. Astăzi însă, mărturiile celor care s-au ferit de gloanțe, adună peste 1000 de morți.

Adevărul masacrului de la Fîntîna Albă stă scris numai în limba rusă, într-un dosar cu praful strîns deasupra în 69 de ani.

Sufletele Zenoviei

În ograda străjuită de doi cîini, prinși de gît cu ațe lungi și încîlcite, Zenovia Frătăucean are mai multe vietăți cu grija cărora își umple calendarul. „Un porc, un vițel și o vacă, găini, cîinii. Și pămînt pe care puneam de toate. Iaca anu’ ăsta o lună și jumătate am strîns cîmpul. Ei, dacă ești bătrîn nu ești de nica. Îți pare că tot lucrezi, dar cînd te uiți în urmă, puțin de tot rămîne. Da’ mie îmi place. Eu dacă mă duc la cîmp sau la animale, știu că am făcut ceva”. Mai mult, le place să pună pe masă ce au sădit „de mîna” lor. Mîncarea de la magazin nu le este pe gust. E cu „otravă”. „Din magazin îi periculos de mîncat. Îs toate din praf-otravă”, spune moș Ilie, uitîndu-se la nevastă-sa. „Ei, dacă era otravă murea lumea, da’ așa…” sare de-colo bătrîna. „Dar lapte uscat este? Este da? Da’ cine o uscat laptele? Nu, cine o uscat laptele, măi? La ce să ne omoare pe noi, dacă tu poți să ai tot al tău? Laptele tău, spuma ta…”.

Și tocmai cînd cei doi se ceartă mai aprig, din cealaltă cameră, un pisoi  negru cu blană lucioasă își face intrarea grațios și se așază în poala bătrînei. Mătușa Zenovia îi face vînt, supărată. Aflu că au cinci motani, în total. Cel ce se gudură pe lîngă galoșii moșului e Țigan. „Mai sînt Veverița, Pițuca, încă o Țigancă și nu mai știu. Mie nu îmi place, da’ el (n.r.: moș Ilie) atîta le miluiește, mi-i ciudă”, îmi zice încruntată bătrîna. „Cînd ne punem la mîncare, eu le dau acolo, la rîndul lor, în strachină, da’ el numaidecît trebuie să-i mîngîie și să-i hrănească”.

Bucovina nu poartă tricolor

Cu asta își alină bătrînețile. Le-au rămas astăzi numai casa și cele cîteva dobitoace de prin ogradă. Dar viața nu le-a fost mereu așa. În cele douăsprezece luni petrecute pe partea românească, moș Ilie a avut „un trai frumos frumos. Tare bună era casa ce ne-o dat-o. Și nemții erau buni cu noi. Primeau bomboane, vin, și ni le dădeau nouă, știau că noi am fugit de ruși”. Pentru o fracțiune de secundă, chipul i se luminează, fruntea i se netezește, iar ochii îi scapără a zburdălnicie. „Poi da, voi, da’ alții prin ce chin au trecut”, îi taie însă tot elanul.

Cei doi băieți au fugit în lume ca potîrnichile și îi mai întreabă de sănătate numai de sărbători. „Cine o sta în casa asta, nu știm. Cu un picior în groapă, nu mă mai gîndesc la asta”, dar moș Ilie nu se lasă doborît de bătrîneți. „Eu pînă oi muri una vreau. Să văd eu steagu’ cela tricolor odată. Aici, să fîlfîiască pe tot drumul”. „Ei, vrei tu. Nu va mai fi, gata, noi ne ducem”, îl amărăște Zenovia. „Ne ducem, da’ poate pînă atunci a da Dumnezeu și s-a prăvăli roata înapoi. Da’ de ce să nu mă prețuiești dacă sînt român? Român sînt, adevărat român sînt. Și nici nu vreau să aud altceva. Că mor, că nu mor, român! Nouă ne pare rău că nu ne-a luat Bucovina înapoi. Noi multe am suferit pentru bandiții ăștia”.

Lina VDOVÎI