Păcatul unui corp spălat

Din momentul în care biserica catolică a interzis băile, în secolul al XIII-lea, pentru a nu se îndepărta de pe corp apa sfințită de la botez, în Europa igiena a devenit un păcat și a fost privită cu dispreț chiar și de cei care o conduceau, regii. Henric al IV-lea, a cărui soție a leșinat cînd l-a întîlnit, din cauza mirosului de transpirație, sau Ludovic al XIV-lea, care nu a construit toalete în Versailles pentru că nu le vedea rostul, sînt doar cîțiva dintre monarhii ce nu credeau în necesitatea igienei. De cealaltă parte, în Japonia, igiena era obligatorie atît la nobili, cît și la țăranii de rînd.

În primul volum din „Shogun”, James Clavell surprinde tendințele de igienă în Europa Evului Mediu, punînd-o în contrast cu Japonia anului 1600. O furtună prinde în larg o galeră japoneză condusă de doi piloți europeni, unul englez, protestant, și unul portughez, catolic. Chiar dacă cei doi sînt într-un continuu conflict deschis, pornit de la interpretarea diferită a creștinismului, atunci cînd piciorul portughezului este sfîrtecat și cîteva coaste îi sînt rupte, englezul îi vine în ajutor, întocmai ca un bun creștin. Medicul japonez de la bord curăță rănile, le pansează cu fașe curate, pune piciorul în atele, cu niște comprese de ierburi medicinale, și deschide toate ferestrele cabinei, după care pleacă.

Imediat ce iese din încăpere, englezul închide toate geamurile, nu înainte însă de a arunca în mare ceaiurile și doctoriile preparate de doctor, pentru că, motivează naratorul, „toată lumea știe că la boală aerul curat poartă microbii”. Acest lucru se repetă pînă în momentul în care, văzînd că în cabină miroase, doctorul pune un samurai de pază la ferestre cu ordinul de a tăia mîinile oricui vrea să le închidă, ceea ce îi scoate din minți pe cei doi europeni, care încearcă să-i explice că nu face bine și că n-au să se vindece rănile niciodată fără rachiu turnat din belșug peste ele și fără să i se ia sînge bolnavului.

Acestea erau tratamentele considerate a fi moderne în Europa la vremea aceea, rachiul, tăierea unei vene pentru a lăsa sîngele să curgă, arsenicul și alte otrăvuri. Chiar un tratat medical din secolul al XVI-lea spunea că „băile încălzesc corpul, dar slăbesc organismul și lărgesc porii. Acesta este motivul pentru care pot fi periculoase și pot provoca diferite boli, inclusiv moartea”. Dar ceea ce deosebea mai mult Europa de China, Japonia sau alte țări asiatice era igiena. În timp ce, în Japonia, spre exemplu, nu exista posibilitatea ca un om, țăran sau samurai, să nu se îmbăieze măcar o dată pe zi, cu excepția burakuminilor (n. red. – clasa cea mai de jos din sistemul feudal japonez, numiți și eta, trăiau în cătunuri separate, în afara orașelor, și erau călăi, măcelari și orice altă meserie asociată cu moartea), în Europa se considera nu numai că băile aduc boli, dar, în unele locuri, se credea că este păcat și oamenii puteau fi pedepsiți aspru de către Inchiziție.

Interiorul unei therme romane

În Antichitate, egiptenii, popoarele semite precum evreii sau arabii, dar și grecii, aveau adevărate ritualuri legate de baie. Dar romanii au fost cei care au perfecționat sistemul de therme, adică băi publice, adăugîndu-le piscine încălzite, săli de masaj și alte facilități, creînd astfel primul spa din Europa. Thermele s-au răspîndit în tot teritoriul Imperiului Roman și au supraviețuit decăderii acestuia pentru că deveniseră adevărate centre de socializare în orice comunitate fie ea rurală sau urbană. Însă în secolul al XIII-lea, Biserica Catolică a interzis băile publice pe motiv că spălatul atrage desfrîul, iar pentru a se asigura că nimeni nu va încerca să se opună ideii, a răspîndit, neoficial, zvonul că băile publice ar fi focare de ciumă. De asemenea, preoții îndemnau credincioșii să nu se spele pentru a nu îndepărta apa sfințită de la botez.

Apa de toaletă cu miros de stîrv

Dar băile erau la fel de inaccesibile atît pentru țărani, cît și pentru nobili, fiind chiar o mîndrie pentru aceștia din urmă să nu se spele pentru un timp cît mai îndelungat. Henric al IV-lea, spre exemplu, regele Franței, era cunoscut ca fiind cel mai mare cuceritor de femei din epoca sa, însă, cu toate acestea, nu s-a spălat niciodată. Chiar dacă își schimba hainele în fiecare zi, mirosul puternic de transpirație emanat făcea ca suveranul să fie refuzat de multe dintre domnițele pe care le cucerea, doar la simpla apropiere de ele. Soția sa, Maria de Medicis, a leșinat cînd l-a întîlnit prima dată din cauza mirosului, iar în noaptea nunții a fost nevoită să se îmbăieze în parfum doar pentru a rămîne conștientă. Amanta lui Henric, Gabrielle, i-a spus odată că mirosea ca un stîrv, ceea ce l-a jignit pe rege într-atît încît n-a mai vizitat-o pentru o perioadă de timp.

O parte pozitivă pe care a adus-o interzicerea băilor a fost dezvoltarea industriei parfumurilor, deoarece nobilii preferau să se stropească cu prosoape parfumate sau să fie unși cu diferite uleiuri aromate înaintea vreunui eveniment important decît să se spele. Însă nu doar bărbații evitau baia. Regina Isabela I a Spaniei se mîndrea cu faptul că s-a spălat doar de două ori în viață – cînd s-a născut și cînd s-a măritat.

Regele Ludovic al XIV-lea, supranumit „Regele Soare”, a acoperit palatul Versailles în foiță de aur, însă nu a inclus nicio toaletă în planul clădirii. Astfel, oaspeții, marii nobili ai Franței, ambasadori, prinți, domnițe și cavaleri, se aliniau în fața pervazului ce dădea spre peluză, în timp ce servitorii aduceau oale de noapte pentru nevoile fizice. După ce invitații se „eliberau”, oalele erau luate și aruncate în stradă, iar petrecerea continua. Ambasadorul Rusiei în Franța în perioada respectivă chiar a menționat în jurnalul său că „Maiestatea Sa, Ludovic al XIV-lea, pute ca un animal sălbatic”.

Conform cronicilor de la curțile regale ale Europei, majoritatea regilor și reginelor nu se spălau niciodată, iar atunci cînd Elisabeta I a Marii Britanii a spus „fie că este nevoie sau nu, eu o dată la trei luni tot mă spăl”, o mulțime de doctori și clerici au încercat să o convingă că nu este bine să-și pericliteze sănătatea.

Problemele cu baia nu s-au încheiat odată cu epoca modernă și cu introducerea săpunului în obiectele de uz zilnic, ci au continuat chiar și pînă la finalul secolului al XX-lea. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Karl Marx, filosoful german care a pus bazele comunismului, considera că igiena este un moft burghez, nedemn de un muncitor. Probabil că avea de a face și cu boala de piele care, la contactul cu apa, îi cauza apariția unor furuncule. Mao Zedong, cel care a instaurat comunismul în China, nu s-a spălat niciodată pe dinți, mestecînd, pentru a îndepărta mirosul, frunze de ceai. Odată, un medic i-a oferit o periuță de dinți, ceea ce l-a deranjat pe Mao, care i-a spus, mestecînd cîteva frunze, că n-a văzut în viața lui un tigru spălîndu-și colții.

Surse foto:

magnoliabox.com

pinterest.es

collectorsweekly.com